Unul dintre cele mai dificile lucruri este acela de a scrie despre prieteni. Dacă o faci la modul laudativ, vei fi acuzat că nu eşti serios şi că ai scris şi tu acolo ceva, de complezenţă. Dacă o faci rece, chirurgical, ţi se va bate obrazul: “Credeam că suntem amici!”. Nici nu ştii cum să procedezi. Pe Claudiu Lucaci îl cunosc de mulţi ani! M-a sunat să mă invite astăzi la lansarea cărţii sale “Programarea binelui”. Nu mă duc, am un program infernal. Nu-mi fac griji, are destui fani.
Cine-i Claudiu Lucaci? Simplu: jurnalist de 18 ani. Îl ştiţi de la TVR. Televiziune, purtător de cuvânt al guvernului, consul la Los Angeles, director de comunicare în MTS, din nou televiziune. A, şi să nu uit: culmea, e pasionat de SF. Astăzi, a lăsat aroganţa unui jurnalist acneic şi este profesor de comunicare la SNSPA. Nici presa nu i se mai pare a fi o Fata Morgana: “Jurnalismul, aşa cum l-am practicat eu cândva, nu mai este o pasiune; a devenit un context în care trebuie să te descurci. (...) Astăzi avem ca vedete asistentele TV şi cititorii de prompter; cu ei nu te poţi lupta prin metode cinstite. Competiţia în media este o întrecere socialistă: cine are cel mai frumos păr sau cea mai atractivă siluetă. Există însă şi jurnalişti valoroşi, dar vocea lor se pierde în mulţimea de impostori”.
Cuvintele lui Lucaci sunt dure! E poate strigătul unui idealist învins de sistem, a unui scârbit de ipocrizia care ne înconjoară. A unui copil căruia i s-au furat visele, i s-au confiscat jucăriile preferate. Din titlul primei sale cărţi mai răzbate o urmă de optimism. Programarea binelui! E credinţa lui şi a altora în schimbare! Baftă! Şi ţie, şi nouă!
