Din acest motiv, este binevenită iniţiativa clujencei Anca Haţiegan, în volumul Cărţile omului dublu. Teatralitate şi roman în regimul comunist, de a revizita spaţiul prozei postbelice dintr-un unghi care se poate ghici, încă de la titlu, a fi fructuos. La origine teză de doctorat, cartea suferă de unele dintre păcatele „genului“, în primul rând breşa care se cască inevitabil între partea iniţială, „teoretică“, şi partea secundă, „aplicativă“. Autoarea teoretizează, de pildă, devenirea ideii de teatralitate în epoca modernităţii folosindu-se de o serie de repere cam eterogene (Descartes, Nietzsche, Freud, Sloterdijk, Hans Vaihinger, Ioana Em. Petrescu, Adriana Babeţi, Erving Goffman, Berdiaev, Evreinov, Baudrillard), încercând să acrediteze dispariţia simţului autenticităţii şi survenirea unei „societăţi a spectacolului“, având semn contrar în cele două jumătăţi ale Europei. Însă teoriile sofisticate ale specularităţii, după Debord şi Baudrillard, nu sunt reactivate în partea de analiză propriu-zisă a operelor literare propuse, nici ontologia relaţiei, susţinută de Ioana Em. Petrescu, nu mai revine în discuţie. Ceea ce face ca acest capitol să pară un apendice al lucrării, transferat, din neglijenţă, la începutul ei.

Anca Haţiegan defineşte comunismul drept „escatologie teatrală“, realizând o bună selecţie de observaţii (Czesław Miłosz şi Hannah Arendt, Raymond Aron şi Vladimir Bukovski, Mihai Botez şi Lucian Boia, Jacques Derrida şi Slavoj Žižek) care pun în lumină legătura dintre comunism şi disimulare, în teorie (textul fondator al Manifestului Partidului Comunist este analizat cu fineţe în retorica sa contradictorie) ca şi în existenţa cotidiană a societăţilor respective. Comunismul este bântuit încă de la început de „spectrul“ propriei fantome (reminiscenţă, poate, shakespeariană a lui Marx); el îşi propune „să demaşte“ duşmanul, chiar atunci când aces