Cât despre ataşarea la acelaşi car a congenerei Gabi Eftimie, parcă aş fi ceva mai reţinut, dacă nu cumva e vorba doar de o afinitate tipologică. Sigur, atât „poezia cu tentă SF“ sau psiho-perspectivă (inaugurat㠖 totuşi! – la noi acum aproape trei decenii de optzecistul Călin Vlasie, în Neuronia şi Laborator spaţial), cât şi compatibilitatea cu muzici & lyrics conectate „cybertehnologiei recente“ sau afinitatea cu filozofiile antisistem via Deleuze-Guattari şi ale lor „maşini dezirante“ pot indica inovaţia tipologică, noua sensibilitate sau, vorba unora, „caracterul avansat teoretic“ al poeziei în cauză. Ceea ce nu-i puţin lucru. A o valoriza superlativ doar pe baza unor asemenea criterii ţine însă de caracterul SF al criticii, ale cărei verdicte vor fi confirmate (sau nu) doar de viitorul poeziei înseşi. Până la urmă, cu toţii riscăm subiectiv când valorizăm, chiar dacă nu enunţăm neapărat coordonatele unei „noi“ estetici, lăsând analizele aplicate pe text pentru eventuale studii despre poeţi mai consacraţi.

Sensibil diferite, cele două secţiuni componente ale volumului (Zilele cu femeia chimică, respectiv Umilirea animalelor) sunt în fapt complementare: de o parte – o poezie scrisă din perspectiva „tehnologică“, postumană a unor androizi ce aspiră, schizoid, la umanitate, de cealalt㠖 punerea în scenă a relatărilor unei feminităţi ameninţate de robotizarea „sintetic㓠& standardizarea aplatizantă a lumii contemporane. Ambele ipostaze constituie obsesii semnificative ale culturii şi existenţei postmoderne, populate de simulacre şi surogate. Numai bune, aşadar, de indicat drept concepte ale volumului, în prelungirea celor deja amintite de Goldiş şi Iovănel. Pentru că, spre deosebire de „poezia leneşă“ a atâtor noi poeţi vocali, val chimic se ridică nu numai la „concept“, ci şi la viziune. „În loc de postfaţa“ lui Bogdan Perdivară nu face decât să traducă