Destul de devreme, îmi sună telefonul. Nu-l aud, pentru că îl aveam pe discret. Văd apelul şi sun înapoi. "Florine, nu pot să scriu azi. Caută în arhivă, te rog, şi publică materialul meu din 8 noiembrie 2007. Cred că acelaşi lucru l-aş scrie şi acum", îl aud pe Dan Dumitrescu. Sunt contrariat. "E despre Fănuş Neagu. Am simţit că se duce. Chiar i-am spus chestia asta lui Cornel Dinu luni seara. Am vorbit multe cu el despre Fănuş. Până când Cornel a început să plângă, s-a ridicat de la masă şi a plecat. În plină noapte, pe la 3:30 m-a sunat fiica lui şi mi-a dat vestea". "Să nu-mi spui că s-a stins?", l-am întrebat cu teamă. "Azi noapte. S-a stins. Te rog eu, caută editorialul din 8 noiembrie 2007. <Îmi este dor de Fănuş Neagu> se numea! Sunt prea bulversat acum". Am căutat şi am găsit articolul de care zicea Dan Dumitrescu. Citiţi-l acum, la 3 ani şi jumătate de când a fost publicat. Veţi crede, cu siguranţă, că ieri a fost scris! (Florin Gongu)

Îmi este dor de Fănuş Neagu

Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi cu ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem. Brusc, şi probabil deloc întămplător, îmi vine în minte figura lui Fănuş Neagu. Ce înjurături zdravene mai slobozea nea Fane când simţea truditori neghiobi prin preajma sa. Nu suporta convenienţele idioate şi convenţionalii preţioşi. Strivea el cu o plăcere nebună monotonia. Dar ştia s-o facă aşa cum altora nu le iese nici din întâmplare.

Încerc să-mi imaginez cam ce ar însemna presa momentului dacă ar mai beneficia de spunerea curată şi tăioasă pe care o comitea Fănuş Neagu. Silitorii