Într-o vreme, Ludovic Orban însemna veşnicia liberală în politică. Era atât de prezent în media şi în forfota de partid, că nu-ţi puteai imagina România fără dânsul. Nimeni n-ar fi putut să spună în ce sens prezenţa dumisale publică ţinea de inevitabil şi de indispensabil, dar ideea de definitiv impunea. Şi, dintr-o dată, Ludovic Orban n-a mai fost nimic sau aproape nimic din ce părea să fie pentru totdeauna. Dacă n-ai fi ştiut ce însemnase până nu demult politicianul în bătălia pentru putere şi ai fi băut cu el o cafea, într-un context intelectual savuros, ai fi rămas cu memoria unui domn discret şi controlat, lipsit de trufie, şi cu un umor de fond generat de cultură şi bună creştere.
Veşnicia, în politică, durează pentru majoritatea subiecţilor ei foarte puţin. La unii, o zi, la alţii, două, la alţii, o săptămână. Doar la câţiva ea se măsoară cu anii.
Unii politicieni sunt o vreme atât de prezenţi în vieţile noastre, datorită mediei, dar şi trebuinţelor noastre fireşti de a şti pe ce lume trăim, că nu-ţi poţi imagina realitatea fără ei. Sunt însăşi realitatea, în formele ei cele mai iminente. În anii de veşnicie ai lui Ion Iliescu, românii, care s-ar fi simţit abandonaţi într-un neant dacă tătuca păţea un necaz capital, se numărau cu milioanele. Acum, Iliescu şade cuminte în banca sa la partid, şi, chiar dac-ar vrea să mai conspire o dată la cel mai înalt nivel, n-ar mai găsi conspiratori. I s-a terminat veşnicia. Iar ceea ce a mai rămas din Ion Iliescu e un simplu vot, care mai mult nu contează. Pentru că, în noua veşnicie a PSD-ului, tot ce ar fi să conteze nu durează.
Într-o zi am făcut o listă cu veşniciile politice pe care le-am rulat în munca mea la televiziune, şi lista mi-a ieşit foarte lungă. Dacă aş întreba un coleg de presă „Ce mai ştii de Ludovic Orban”, răspunsul său, sunt sigur, n-ar fi „Despre cine vorbeşti?”, ci unul m
