Se spune că dacă ar fi jucat Bruce Willis în „Titanic” i-ar fi salvat pe toţi. Dar nici Bruce Willis nu ar mai putea salva acum toate ţările din zona euro, precum şi pe toţi creditorii acestora.
Zilele trecute, lucrurile s-au precipitat pe pieţele europene, prima de risc a Spaniei a crescut mult, Belgia şi Italia au primit perspectivă negativă din partea agenţiilor de rating, Grecia mai are probabil nevoie de alţi 50 de miliarde de euro, iar cotaţiile companiilor din aceste ţări scad vertiginos.
Sentimentul pieţei pare să se îndrepte în direcţia inevitabilităţii restructurării datoriei unora dintre ţările cu datorie prea mare, începând cu Grecia. Este o direcţie normală dacă ne gândim că, în cazul succesului programului de privatizare şi austeritate, cheltuielile cu datoria publică vor reprezenta 7,5% din PIB în Grecia (prin comparaţie, în România sunt 2% din PIB).
Toate programele de austeritate din ţările periferice eşuează în a înţelege o relaţie foarte simplă: pentru a putea da înapoi o parte din datorie, ritmul de creştere economică în aceste ţări trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii. În cazul Spaniei, PIB-ul creşte cu mai puţin de 2% dar ţara se împrumută cu 5%. În cazul Greciei, PIB-ul încă scade. În cazul Portugaliei, creşterea economică a fost anemică şi înainte de criză, când însă şi rata dobânzii era jos. Pentru a evita incapacitatea de plată sunt doar două variante: fie aceste ţări iau măsuri inflaţioniste de stimulare a creşterii economice, fie Europa (prin nou-createle mecanisme financiare) împrumută aceste ţări la o dobândă subvenţionată. Nici una dintre variante nu are însă aprobarea mai-marilor finanţelor mondiale, poate nici nu e fezabilă, şi ca urmare incapacitatea de plată va deveni, cred eu, o realitate. România are aceeaşi problemă, rata de creştere fiind mult sub rata dobânzii cu care se împrumută de pe pieţele exte
