Am tot amânat. Am zis că mâine. O să-i duc mâine cartea care îmi apăruse recent şi pe care el o citise în manuscris, acceptând să-mi scrie o postfaţă. Ziceam că mâine o să existe mereu. Şi că pe Fănuş Neagu o să-l găsesc întotdeauna la fereastra acestei zile, aşteptându-mă, ca să putem râde împreună de moarte.
De ultimul Sfântu’ Ştefan, am plecat de la sărbătoarea prenumelui meu şi am bătut cu un grup de colindători la uşa sărbătorii prenumelui său. A sufletului său, mai precis. Deoarece înăuntrul acestuia am fost primiţi. Imediat ce au început să cânte colindătorii, s-a pornit ninsoarea. Fănuş Neagu privea cu ochii în lacrimi pe fereastră şi asculta. Pe urmă, am stat pe îndelete de vorbă. Despre bucuria zăpezii. Despre noaptea albă de afară. Despre copilăria care ne rămăsese amândurora în urmă, lui, mult mai în urmă decât mie. Despre viaţa care ne-a rămas în faţă. Nu stiam pe atunci că dumnealui atât de puţină! Să fi ştiut, aş fi incercat să fac ceva. Poate chiar să-i pun câteva întrebări lui Dumnezeu şi chiar să mă cert niţel cu El. I-am şi spus într-o zi lui Fănuş că nu m-aş da în lături să-i ofer o parte din zilele mele dacă aş simţi că-l pândeşte vreo primejdie dinspre viitorul imediat. Asta nu se poate! mi-a zis el. Dar şi dacă s-ar putea, n-aş accepta. Mi-este de ajuns viaţa mea, indiferent de ziua în care se va sfârşi!
S-a întâmplat. De ce, îngere, de ce ?!
Am zis că mâine o să existe tot timpul.Că moartea, cel puţin în cazul său, va şti să aştepte. Că încă mai avem de râs împreună de ea. Că încă mai avem de plâns, tot împreună, în faţa unei fereste la care a venit să colinde ninsoare, în vreme ce Doru Tufiş rosteşte înăuntru un cântec despre copilăria noastră pierdută.
Mi-a rămas numai mie ziua de mâine. Mi-a rămas şi secerişul grâului, pe care n-o să-l mai pot împărţi niciodată cu el. "Strigăte spuse în şoaptă” este numele căr
