Despre muzică s-a scris şi se va scrie mult, s-a vorbit şi se va vorbi mult de acum înainte. Conceptul de “muzică” diferă de la om la om, de la ascultător la ascultător, de la artist la artist.
Pentru unii muzica se ascultă la radio. Pentru alţii, la concerte. Pentru alţii, acasă, la calculator. Sau de ce nu, pe blog…
Ce nu-mi place mie: muzica de la radio, cea comercială. Oricât de bună ar fi o melodie, oricâte mesaje ar avea la nivel semantic, afectiv sau cognitiv, dacă eşti bombardat cu aceeaşi melodie zilnic ţi se ia, ţi se taie pofta. E ca şi cum gastronomic vorbind ai fi nevoit să mănânci mereu acelaşi fel de mâncare: fie mămăligă, fie tort diplomat, ce e mult strică.
Unii vor încerca să combată, aducând argumente de genul “gusturile nu se discută”, alţii vor încerca să-şi impună stilurile personale de muzică, ale lor fiind cele mai bune, cele mai elevate. Ştim noi care.
Tehnic vorbind, muzica diferă după stil, după vibraţie, după armonii mentale mai mult sau mai puţin elevate. Spre exemplu, pe scara lui Yesod maneaua şi house-ul se află la polul de jos, exprimând vibraţii joase, grobiene, pe când muzica simfonică (Bach) se află la polul superior, exprimând vibraţii energetice de o fineţe mai puţin accesibilă majorităţii oamenilor. Bineînţeles, tehnic vorbind, muzica poate fi exprimată şi conform sistemului matematic (pitagoreic), dar asta la nivel mental-cognitiv, neputând să dea o explicaţie clară asupra gusturilor muzicale.
Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Punct.
Şi de la capăt:
Hai, săriţi-mi la beregată cum că “bă, tu nu erai ala cu hip-hopu” ???
V-am zis ca să nu vă grăbiţi cu concluziile: ălea nu erau melodii, ci catrene exprimate pe o linie melodică, versuri al căror mesaj social nu îl găseşti în alte stiluri muzicale. Iar ceea ce-mi place la Nightlosers e greu de exprimat în cuv