Sistemul medical românesc este o copie a sistemului de taxe feudal: contribuţia plătită de pacienţi nu se întoarce niciodată la plătitori, ci este devorată de un mic grup de privilegiaţi.

În România, conform legii, fiecare angajat şi angajator plăteşte, vrea, nu vrea, la bugetul asigurărilor sociale, la fondul de sănătate, la fondul pentru şomaj şi la o sumedenie de alte bugete şi fonduri.

Dacă, însă, este să luăm drept reper un astfel de impozit - să zicem contribuţia la asigurările de sănătate - şi să îl corelăm cu ne oferă la schimb sistemul (în cazul de faţă sistemul medical), putem concluziona că românii sunt obligaţi prin lege să plătească taxa pe prostie. Căci altfel nu se poate numi situaţia, într-un stat care tocmai a decretat că absolvenţii de medicină care, din diverse motive, nu au promovat nici măcar primul examen al carierei lor, vor putea să-şi desăvârşească practica exact ca în lagărele morţii: pe oameni.

Făcând un calcul simplu, ajungi la concluzia că ar fi mult mai rentabil să îţi păstrezi banii în buzunar sau să plăteşti o asigurare privată şi, în momentul în care te îmbolnăveşti, te descurci.

Un bolnav din România trebuie să facă următoarele lucruri înainte de a ajunge într-un salon de spital: să facă dovada că este angajat, să facă dovada că angajatorul i-a plătit asigurarea, să treacă pe la medicul de familie, unde trebuie să aibă asupra sa o adeverinţă de salariat, după care să se ducă la spitalul unde va urma să fie supus tratamentului de specialitate.

Dar birocraţia nu se opreşte aici. În momentul în care te duci cu actele în dinţi la doamna asistentă şefă de pe secţie trebuie să mai suporţi o umilinţă. „Nu se poate să vă internăm, deoarece trebuie să aveţi o ştampilă de la Casa de Asigurări de Sănătate pe adeverinţa de salariat", este fraza care ţi se serveşte.

Aşa că, având ev