Artistul, care a anunţat recent că se lasă de muzică, mărturisește că tot ce a clădit a fost numai din ambiție și nu din pasiune pentru cântec. Chiar în ziua în care a împlinit 41 de ani, Drăghici a încheiat un capitol din viața lui: a închis ușa meseriei care l-a consacrat pe marile scene ale lumii. Nu știe încotro se va îndrepta, dar e încrezător că îi va fi bine pe noul drum.

„Adevărul": Cum a venit hotărârea de a nu mai face muzică?

Damian Drăghici: Declicul a fost pe 31 martie, în ziua în care am împlinit 41 de ani. Înainte mai reflectasem asupra acestui gând, dar atunci mi-am dat seama de un lucru foarte important: eu am făcut muzică doar din ambiţie. Unii ar spune că e un lucru bun, pentru că ambiţia satisface o nevoie şi anume dorinţa de a progresa. Dar dacă ai un cerc cu mai multe părţi egale, să zicem: credinţă, familie, carieră, bani, spiritualitate, iar toate sunt dominate numai de ambiţie, atunci nu mai există un echilibru. Eu mi-am dat seama că tot ce făcusem în muzică, o făcusem doar pentru a dovedi. Totul a început la 12 ani, când am avut un incident care m-a determinat să mă ambiţionez şi să studiez.

Ce s-a întâmplat atunci?

Într-o zi, în timpul unui concert, băieţii s-au oprit şi m-au lăsat să cânt eu de unul singur. Iar eu cântam tâmpenii. Când cântam cu ei nu se observau greşelile mele. Ei, lucrul ăsta m-a făcut să mă simt atât de ruşinat, încât mi s-a activat, la o vârstă foarte mică, acest eu, această ambiţie. Şi asta a fost scânteia. Mie mi s-a pus instrumentul în mână şi mi s-a zis ori cânţi ori ajungi la puşcărie.

Dar de ce existau doar variantele astea?

Nu erau numai astea, dar presupun că era o modalitate prin care mama voia să mă motiveze să studiez ca să nu ajung rău. Aşa fusese şi ea educată şi aşa a ştiut să mă înveţe şi pe mine. Pe de altă parte, mi-am dat seama că prin ambiţi