În perioada liceului, viaţa mea socială atinsese apogeul. Nu numai că aveam peste o duzină de prieteni, dar prietenii ăştia se înmulţeau precum bacteriile, prin diviziune directă. Prietenul prietenului devenea, automat, prietenul tău.

În anii 90 a început împărţirea adolescenţilor în grupuri, pe bază de muzică şi lideri de opinie. Apăruseră, deja, depeşiştii, rocării şi repării.

Aşa era împărţită lumea adolescenţilor din liceul C.A. Rosetti, în 1993. Practic, ca proaspăt ieşit din băncile şcolii generale, aveai de făcut două alegeri vitale: la ce liceu vrei să dai şi ce muzică îţi alegi. Eu am ales Rosetti pentru că îmi plăcea biologia şi rock-ul pentru că aveam senzaţia că asta aduce după sine o oarecare libertate. Însă, la fel ca la examenul de admitere, nu era suficient să te declari rocker. Statutul trebuia validat de un lider din clasele mai mari.

Eu am fost „admis” târziu, printr-a zecea, după ce picasem de vreo două ori. Verdictul îl dădea Capră, prietenul lui Satan, un fel de Suzana Gâdea al grupului de rockeri. Dacă te accepta şi era mulţumit, aveai şansa unei deschideri către experienţa rockerilor bătrâni, unii dintre ei având peste 18 ani, vârstă considerată de noi, bobocii, drept matusalemică.

O parte din ei au devenit prietenii mei, pentru că erau rockeri şi pentru că erau, la rândul lor, prieteni cu Capră. Barierele geografice fiind dărâmate, am ajuns, fără să vreau, să am prieteni în aproape tot Bucureştiul. În ultima parte a liceului umblam pe străzi mai abitir decât poştaşul, pentru că ştiam că ochii care nu se văd, se uită. Din Floreasca în Romană, din Romană în Unirii, până în Tineretului cu Polivalenta pe care o simţeam ca pe un templu, datorită galelor Tele 7 ABC care ne uneau acolo întru muzică şi alcool.

Toate găştile astea de prieteni s-au evaporat treptat, ca bulele dintr-un ibric clocotind. Fiecare s-a dus pe dr