Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară săracă şi umilită. Cum, după ani de guvernare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să constituie glasul de chemare la revoltă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care domină alianţa aflată la putere este al naibii de abil, ori formaţiunile de opoziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au astăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răspunsul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipotezele.
Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga scenei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare păguboasă, o gestiune defectuoasă a crizei, o legislaţie mereu în defavoarea cetăţeanului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit nemulţumirea populaţiei – PSD a ratat sistematic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pofta unora dintre liderii săi de a se branşa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea formaţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca un partid de companie drăgălaş şi comod pentru stăpânul care l-a adus la guvernare. De a avea comportament de partid cu pretenţia să guverneze singur, nici vorbă. Se complace cu statutul de „copilot”.
PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului politic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider carismatic deloc dispus să stea continuu pe bari