Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară să­ra­că şi umilită. Cum, după ani de gu­ver­nare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să con­s­tituie glasul de chemare la re­vol­tă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care do­mi­nă alianţa aflată la putere este al nai­bii de abil, ori formaţiunile de opo­ziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au as­tăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răs­pun­sul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipo­te­zele.

Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga sce­nei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare pă­gu­boa­să, o gestiune defectuoasă a crizei, o le­gislaţie mereu în defavoarea ce­tă­ţea­nului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit ne­mul­ţu­mirea populaţiei – PSD a ratat sis­te­matic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pof­ta unora dintre liderii săi de a se bran­şa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea for­maţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca un partid de companie drăgălaş şi co­mod pentru stăpânul care l-a adus la gu­­ver­na­re. De a avea comportament de par­tid cu pretenţia să guverneze sin­gur, nici vorbă. Se complace cu sta­tutul de „copilot”.

PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului po­li­tic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider carismatic deloc dis­pus să stea continuu pe bari