Nu ştiu ce să fac mai întîi: să mă tăvălesc pe jos în chinurile unei crize de rîs, ori să mă ţin bine de masă să nu-i dau vreunuia cu ea în cap. La figurat, desigur! Marii oameni de stat ai Ro-mâniei, după ce au dereticat prin ograda treburilor ţării şi le-au pus pe toate la locul lor, ca nişte gospodari destoinici ce se află, s-au tras pe pris-pă, mai la umbră, ca să dumice subiecte filosofice. Întrebarea zilei este: cine şi cît trebuie sau nu mai trebuie să sufere, de pe urma reformei fără fond şi fără forme, care nu reformează nimic, dar strică tot ceea ce mai mişcă prin jur? Cu aerul bătrînului mai înţelept decît piatra înţelepciunii din vatra totemică de la Stonehenge, unul zice că populaţia şi-a făcut tura şi acum parcă ar fi rîndul politicienilor să sufere. Altul, că, decît să fi suferit Măria Sa Economia şi să stea cu les-pedea crizei pe piept atîtea luni în plus, mai bine ar fi fost să sufere pensionarii, mai din gros, ştii colea, să-i ardă la lingurică... mama lor de profitori nevolnici, care nu ştiu decît să stea cu mîna întinsă la stat! Un altul agrăieşte cu mult miez că loc prea mult pentru greşeli, cum fu cea cu creşterea din pix a TVA, n-ar mai fi şi nici cine ştie ce fonduri ministerial-bugetare nu mai sunt de risipit pentru nobila cauză a alegerilor, dacă nu vrem ca operaţia ieşirii din criză să fie declarată reuşită, în timp ce bolnavului i se scrie, pe genunchi, certificatul de deces.

Pînă să nu mă podidească lacrimile de grijile filosofice ale mai marilor noştri, sper să apuc să vă spun cum devine cazul cu povestea asta a suferinţei. Contractul social pe care se bazează orice act de guvernare zice, direct, ori printre rînduri, că suferinţa nu este neapărat parte din tocmeală. În orice caz, nu-mi aduc aminte ca populaţia României să fi semnat vreun contract cu echipa guvernamentală, oricare ar fi fost componenţa sau culoarea ei politică, din