A trecut atît de mult timp, încît nici nu mai ştii cum să reacţionezi.

Te-ai obişnuit s-o iei de la capăt de fiecare dată. Poate asta te face mai puternic, dar te lasă gol pe dinăuntru. Să te loveşti la fiecare pas cu capul de perete. Ştii cum e să termini cursa, dar nu mai pare nimic ieşit din comun să-i vezi pe alţii în faţa ta.

Ajungi să nu mai crezi, să ţi se pară în zadar. Singurul lucru care te ţine pe linia de plutire e speranţa. Zi de zi te trezeşti şi tragi de tine. Îţi spui că trebuie. Poate pare că e rutină, dar de fapt tu nu vrei să renunţi.

Şi cînd totul pare pierdut, cînd crezi că mai jos nu se poate, se întîmplă ceva. Fiecare pas înainte îţi dă un nou ritm, o nouă suflare.

O lovitură de cap haotică la timpul potrivit din partea lui Bănel. Centrarea devenită gol a lui Latovlevici. Şutul acela sec, dat pe jos ca să nu mai dea pe sus, al lui Surdu. Momentul în care te pregăteşti să arunci cărţile, dar în ultima clipă apare Asul lui/de Dică.

Şi vine momentul acela cînd vezi că totul a meritat. Simţi că nimeni nu te mai poate opri. Pare atît de natural să vezi cum şutul lui Dică se opreşte în plasă. Lucrurile încep să revină la normal. N-ai nici o tresărire la golul lui Torje. Ştii că nu ai cum să cazi, poţi doar să te ridici.

Şi vine! E şut, e gol, nu ştii cum a fost. Încă nu crezi. Ai trecut linia de sosire dar parcă nu poţi să ridici braţele în sus. N-ai mai simţit de mult asta şi trebuie să se aşeze un pic. Te învăluie, zîmbeşti şi începi să alergi din nou. E doar o etapă, dar cursa continuă!

A trecut atît de mult timp, încît nici nu mai ştii cum să reacţionezi.

Te-ai obişnuit s-o iei de la capăt de fiecare dată. Poate asta te face mai puternic, dar te lasă gol pe dinăuntru. Să te loveşti la fiecare pas cu capul de perete. Ştii cum e să termini cursa, dar nu mai pare nimic ieşit din comun