Zicala „Să nu tragi cu tunu-n vrăbii” vrea să spună că orice confruntare impune şi un barem de cavalerism. E nedemn să vânezi vrăbiile cu tunul. Nu doar neproductiv, ci şi nedemn. În natură, plusul şi minusul există într-un echilibru necesar, iar omul n-are dreptul să forţeze dezechilibrul.
În artă, creatorii şi interpreţii fac parte într-o ecuaţie aflată dintotdeauna într-un echilibru fragil, totuşi echilibru. Raportul unicate şi copii în artele plastice este, de asemenea, unul de cumpătare. La fel cum nu se mai vede pădurea din cauza copacilor, înmulţirea stihinică a reproducerilor după creaţii unicat ajunge să facă de prisos unicatul. O industrie, care ar produce milioane de copii digitale desăvârşite după Mona Lisa, ar diminua nu numai interesul pentru pictura originală, ci ar abuza grav istoria şi legenda.
O astfel de industrie gigantică a copiilor are astăzi China. Europa şi America importă în permanenţă cantităţi uriaşe de copii după tablouri celebre sau cu mare căutare pe piaţă la preţuri „chinezeşti”. Ele se şi vând la preţuri de dumping, năucind marele public al suvenirurilor şi al artizanatului şi generând o confuzie, cu urmări imposibil de evaluat, în procesul mixt al creaţiei artistice şi al educaţiei în cultul valorii.
Se ştie că există o industrie mondială a romanelor fabricate după reţete comerciale verificate şi bănoase. În India apar anual peste 10.000 de romane „populare”. Piramida, ca să se poată chema piramidă, trebuie să aibă nişte dimensiuni şi proporţii definitorii. O piramidă înaltă de numai un metru şi cu baza pătrată de zece ori zece kilometri nu e nici măcar o moviliţă. Copiile semiindustriale chinezeşti, după picturi europene şi ale unor creatori de pe alte continente, sunt astăzi ceea ce e şi preţul lor de plecare, precum şi al ramelor cu care sunt livrate: Copii valorând zece, douăzeci de dolari. Sunt ceea
