Unii susţin că trofeul cucerit de Steaua miercuri seara i se datorează în special lui Olăroiu. Cu precădere lui, deşi nici la finala Cupei n-a stat pe bancă. De acord, însă aş îndrăzni să nuanţez. Să afirm că izbînda din meciul cu Dinamo, pe deplin meritată, i s-a datorat şi antrenorului care a alcătuit şi a aşezat echipa, ba a reuşit şi s-o mobilizeze. A determinat-o să joace cu rîvnă, cu patos în faţa unui adversar la rîndu-i determinat.

Dar cît anume a reprezentat contribuţia sa în procente, 40 sau 50 la sută, mai mult ori mai puţin, chiar nu ştiu. Aşa ceva e imposibil de cuantificat. Pe de altă parte, nu pun numai pe seama coincidenţei amănuntul că, după o pauză de 5 ani, Steaua a obţinut un nou succes de anvergură tot cu Oli la pupitru. Personal, nu prea cred în coincidenţe, de aceea şi consider că formaţia roş-albastră nu ar fi luat Cupa dacă n-ar fi fost pregătită, măcar îndrumată, de Cosmin Olăroiu. De-asta sînt sigur.

Mai departe însă, nu mă voi referi la competenţa ori la flerul tehnicianului în discuţie, cunoscute şi recunoscute, ci la altceva. La faptul că atunci cînd s-a întors în Ghencea acum 3 săptămîni şi a anunţat că va pleca indiferent de rezultate, l-am suspectat că minte. Eu şi alţii, majoritatea.

Ne-am închipuit că ne duce cu zăhărelul, că povestea unei înţelegeri cu arabii e un bluf. Concret, că încearcă să reintre în graţiile suporterilor şi, mai ales, să-i forţeze mîna lui Gigi Becali pentru a obţine un contract cît mai avantajos. Sau că, mai nou, aflat în tratative secrete cu Mircea Sandu spre a prelua “naţionala”, îşi caută un alibi. Îşi lasă un spaţiu de manevră, o portiţă deschisă. Îi place să fie curtat, rugat, tămîiat.

Obişnuiţi cu un fotbal în care mulţi declară una şi fac alta, l-am judecat şi pe Olăroiu la fel. L-am bănuit că joacă teatru, convinşi că, în cazul cîştigării Cupei, va bate în retragere şi va răm