Criza mondială şi corupţia locală au destule elemente comune: s-au născut în timp, au crescut discret şi convenabil şi s-au arătat tuturor când nu s-a mai putut altfel.

Pentru coloşii financiari vinovaţi de declanşarea crizei economice, s-a inventat o expresie paradoxală şi revoltătoare: „It is too big to fail". E prea mare ca să pice. Asta înseamnă cam aşa: cu cât o entitate economică a fost mai lacomă şi a vândut pe piaţă produse cu valoare aparentă iresponsabil mai mare decât cea reală, cu atât prejudiciile produse acum, prin prăbuşirea sa, ar fi mai greu de suportat decât pagubele pe care le-a produs deja. Aşa că mai bine o salvăm şi, pentru asta, pompăm în ea, în acea entitate, încă nişte sume colosale de bani publici. Bani care se traduc în fapt tot prin prejudicii. Dar nu despre macroeconomia globală este vorba aici, ci despre microinfracţiunea locală.

Silueta pe care a luat-o criza economică mondială din ultimii trei ani seamănă izbitor cu silueta corupţiei pe care o arată, de vreo patru luni încoace, sistemul vamal românesc şi tot ce-i poate fi asociat: vămi de graniţă, de interior, aeriene sau portuare, fâşie verde, poliţie de frontieră, fisc, gardă financiară, minister de finanţe, regină, rege, împărat. Ambele - criza mondială şi corupţia locală - au destule elemente comune: s-au născut în timp, au crescut discret şi convenabil şi s-au arătat tuturor când nu s-a mai putut altfel. Criza mondială s-a arătat atunci când oamenii n-au mai putut să cumpere ceea ce vindeau cei care erau „prea mari ca să pice". Corupţia din sistemul vamal se arată acum şi expresia care o povesteşte este la fel de paradoxală şi de revoltătoare: „It is too corrupt to fail".

Anticorupţia din vămi a început, pare-se, în iunie anul trecut, într-o şedinţă CSAT, şi a devenit publică la 2 februarie a.c., când imperativele Schengen cam cereau nişte arestări în vrac.