Pe Costăchel îl prinsese ploaia prin oraş, în drum spre cimitir. Luase deja lumânările şi le învelise grijuliu într-un număr vechi din Integrame Maxim. În mâna cealaltă ţinea buchetul de garoafe şatirate. Era în tramvai, care se legăna uşor, şi pe el ploaia îl trăgea mereu la somn. Numai de nu s-ar procopsi cu un afurisit de guturai tocmai acum.

Moţăia când se trezi cu o fătucă pe scaunul de lângă. Cu nemaivăzută obrăznicie, fătuca împinsese florile lui mai încolo pentru a face loc unui dos mai deloc cuprins de nişte chiloţi aţă-n-fund, cum le zicea mămica, şi sursa multor boli necurate, tot conform ei, chiloţi ce se zăreau deasupra liniei pantalonilor. Costăchel întârzie, mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu privirea asupra despărţiturii fragede. Fata avea cercei mari, rotunzi, ca negresele din videoclipurile de pe MTV, la care se mai uita el când nu era SuperBingo, făcea baloane din gumă de mestecat şi nici nu ghicea ce fiori îi trezeşte prin obraji şi alte zone insului de alături. Întoarse capul şi mişcarea îl făcu pe Costăchel să se trezească plesnit peste obraz de coada de cal a tinerei şi învăluit într-o adiere de Pantene.

El nu era obişnuit, sărmanul. Că mămica numai şampon de urzică lua de la magazin, după ce cruciada Chel Stop fusese abandonată în tăcere, fiecare fiind ruşinat de o aşa învingere şi învăluind calviţia lui galopantă într-o muţenie de nestrăpuns. Mirosul cel nou îl bulversă atât de tare încât se pomeni strănutând cu o forţă pe care nu şi-o bănuise niciodată. Cumva, reuşi să se învioreze.

O, tempora, o, mores, mai apucă el să articuleze, bălăngănind uşor din cap înainte de a se da jos din tramvai în faţa cimitirului Bellu.

Merse pe aleea principală vreo trei metri şi o luă la stânga. Acolo, mai în fund, era tăticu’. Dura cam un sfert de oră, dacă nu mai bine, să ajungă la el. Îi mai lua din frică faptul că, sâmbătă fiind,