Proiectele de construcţii pot fi afectate de riscuri dintre cele mai variate, iar succesul unui proiect de construcţii poate depinde nu numai de identificarea corectă a riscurilor, cât şi de claritatea alocării lor între participanţii la proiect (cu precădere, între părţile contractului de construire).
Codul civil român propune o modalitate de alocare a riscurilor între beneficiarul lucrărilor de construcţii şi antreprenor, pornind pe de o parte de la obligaţiile părţilor la contractul de antrepriză şi asumarea de către părţi a riscului de neîndeplinire a acestor obligaţii (riscul contractului), iar pe de altă parte de la regulile generale cu privire la suportarea riscului distrugerii fortuite a bunurilor (riscul bunurilor). Bineînţeles însă că părţile sunt libere să urmeze dispoziţiile Codului civil sau să stabilească, prin contract, reguli diferite.
Astfel, pentru a stabili cine suportă riscurile într-un proiect de construcţii în România, părţile trebuie în primul rând să cunoască principiile generale care guvernează această materie, iar apoi să hotărască dacă, în proiectul pe care vor să îl realizeze, aceste principii sunt potrivite sau nu.
Mai jos vom prezenta pe scurt accepţiunea Codului civil român în vigoare asupra alocării riscurilor între părţile unui contract de antrepriză de construcţii, oferind şi unele referinţe la unele forme de contract standard uzitate la nivel internaţional şi din ce în ce mai mult şi în România.
Menţionăm de la început că în accepţiunea Codului civil conceptul de risc este limitat la situaţiile în care lucrarea nu este finalizată, respectiv materialele şi/sau lucrarea sunt distruse înainte de predarea către beneficiar datorită unor circumstanţe mai presus de voinţa şi controlul părţilor, cum ar fi cazurile de forţă majoră (catastrofe naturale, războaie etc). Prin urmare, considerentele de mai jos se vor ref
