La poalele Penteleului, în zona Varlaamului, aproape toate mâncărurile cu specific ciobănesc au poveştile lor. Nici o mâncare din carne de miel nu poate fi percepută ca un preparat cu o reţetă searbădă. Fiecare ciorbă, fiecare tocăniţă au o istorioară a lor care le fac mai uşor de ţinut minte şi, cu cât este mai frumoasă, mai duioasă sau mai tragică, aceasta devine parcă şi mai gustoasă.

Aşa se face că o poveste spune despre drumul lung al unei băciţe care, plecată cu unele treburi, avea să meargă înapoi la stână. Pe drumul anevoios, pe potecile pline de noroiul pământului încă neuscat de soarele de primăvară, băciţa noastră se abătea din când în când ca să culeagă din cele verzituri pe care le întâlnea în cale, cu gând să-i pregătească baciului o gustoasă tocană din carne de miel.

Câteva frunze de leurdă, cam de o mână mai încăpătoare, câteva frunze de ştevie tânără ce se semeţea într-o margine de luminiş, câteva frunze de untişor, rotunjoare ca bănuţii, numai bun de cules înainte de a înflori, câteva frunze de măcriş, care să-i dea tocăniţei un gust acrişor, culegea băciţa noastră, umplându-şi o straiţă în care avea legături de ceapă, de usturoi şi mărar.

La ceaun

Atât de dornică era să pregătească tocăniţa, că nici nu şi-a dat seama când a ajuns la stână. De cum a intrat, a şi pus pirostriile şi ceaunul cel mare la încins. A pus şi de o mămăligă mare şi vârtoasă, numai bună de tăiat cu aţa ca să fie mâncată cu tocăniţa. Băciţa noastră a luat un miel proaspăt tăiat, i-a îndepărtat capul şi picioarele, l-a făcut bucăţele ca să fiarbă repede şi l-a pus în tuciul cel mare cu un linguroi de grăsime. L-a tot perpelit ea până s-a rumenit frumos şi când s-a dovedit a fi molcuţ a turnat o cană de vin şi un praf de sare peste el. S-a pus băciţa noastră să cureţe şi să spele toate ierburile, apoi le-a tăiat după cum se cerea şi, când