Pe bloguri, pe diverse site-uri poţi vedea comentarii în care Horaţiu Mălăele – nume ca un brand în Ro­mâ­nia – este numit geniu. Scriu, în ge­ne­ral, mulţi dintre cei care ascultă o înregistrare audio sau văd un videoclip cu artistul, deşi există prea puţine asemenea produse cu el în lumea virtuală. Mai scriu şi dintre cei mulţi care merg la teatru şi îl văd pe scenă, căci joacă în multe spectacole în care deţine rolurile principale, iar pu­blicul e fascinat.

Şi în grupuri este astfel carac­terizat: pentru înzestrarea lui, pentru însemnătatea a ceea ce rezultă din activitatea creatoare. Îl numesc „geniu”, în locuri publice, şi colegi de breaslă şi cu siguranţă există mai mulţi care recunosc în sine acest lucru, dar tac sau o spun doar şoptit. E felul omului de a fi. Îl elogiază şi criticii, însăilând adesea acest cuvânt pe „ţesătura” lor numită cronica dramatică, despre un spectacol sau altul cu Horaţiu Mălăele.

Acest om – „un călător care se cau­­tă” mereu în viaţă – încearcă să treacă în linişte, neobservat pe pă­mânt, dar „urmele” îi sunt adânci şi te fac să-l urmăreşti. El nu fuge de oa­meni, ci, dimpotrivă, îi apropie la sine, se amestecă printre ei. Îi far­me­că, prin felul de timiditate, prin fe­lul de a dialoga scurt sau de a fi bun as­cul­tător, prin felul său adolescentin. Nu este o persoană impozantă, dar, când este observat, lumea îi stă în cale.

E trecut şi la o categorie modernă: „oameni faimoşi”. Mai rar când ar­tiş­tii de valoare sunt „trecuţi” într-un asemenea grup.

Când vrei să ştii ceva despre Mă­lă­ele, e bine să-l întrebi. E abordabil, chiar dacă e mereu ocupat; munceşte mult. Dar atunci când încerci să-i faci un „portret” – portretul actorului şi al re­gizorului de teatru – e frumos să ape­lezi şi la gândurile scrise de anu­mi­­te personalităţi sau de unii cri­tici care au condei. Consider că este eta­lon, în acest deme