“Îngerul a strigat” şi l-a chemat în Ceruri pe încă unul din “Frumoşii Nebuni” ai marilor oraşe. Fănuş Neagu a plecat să-şi reîntâlnească prietenii mai de mult dispăruţi. S-a dus să-l întrebe pe Marin Preda de ce timpul n-a mai avut răbdare cu el, iar pe fratele lui de spirit şi de metaforă, Nicolae Velea, dacă a rămas paznic la armoniile stilistice. Să schimbe necuvinte cu Nichita Stănescu şi şarje strălucitoare cu Adrian Păunescu. Să adune în cenaclu pe Hagiu şi pe Mazilescu, toată generaţia stelară a anilor ’60, la un pahar cu aromă de soare, ca pe vremuri la “Madam Candrea”, la Uniunea Scriitorilor, sau pe terasa vilei din Neptun ori vizavi, la “Cireşica”, uzurpată acum, şi să ţină a le povesti, când molcom, când vulcanic, când cu umor, când cu tristeţe, ce s-a mai întâmplat în Brăila şi-n Bărăganul străjuit de Danubiu, pe care i le-a lăsat moştenire Panait Istrati, în ţara pe care, strivindu- şi lacrima şi zâmbetul, a văzut-o ducându-se în jos, mereu în jos.

Fănuş Neagu, atât şi cât am avut bucuria şi onoarea să-l cunosc, aşa cum îi plângea dispariţia un bun prieten al său, Cornel Dinu, măcinat de aceeaşi amărăciune pentru soarta unui popor căzut pradă imposturii şi jafului, n-a fost doar un sculptor în templul limbii şi literaturii naţionale. Acesta s-a îngemănat cu un mare român, pe chipul căruia nu se aşternea un rictus de derbedei, de ciocoi parveniţi, când rostea cuvântul patriotism şi îndemna la iubirea de ţară. Puţin înţeles, o voce adesea acoperită de hăhăiala nemernicilor, a plecat înnegurat. Chinuit poate nu atât de boală, cât de întrebări la care nu găsea răspuns: Încotro, literatura română? Încotro, ţara prin care şi pentru care respira?