Sec, trista ştire sună aşa:
În zorii zilei de 18 mai 2011 s-a stins din viaţă, în Bucureşti, Mircea Horia Simionescu, unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii române dintotdeauna. S-a născut pe 23 ianuarie, la Tîrgovişte. Alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, a făcut parte din aşa-numita „Şcoală de la Tîrgovişte”, care a deschis drumul postmodernismului românesc. Impunătoarea operă a lui Mircea Horia Simionescu, compusă din numeroase romane, nuvele, confesiuni şi eseuri, s-a construit în jurul tetralogiei Ingeniosul bine temperat (1969-1983), una dintre capodoperele literaturii noastre. Ultima sa carte antumă este masiva culegere de poeme Versete de unică folosinţă (2010).
La dispariţia unui scriitor atît de important, chiar asta trebuie spus, înainte de orice altceva: că a fost unul dintre cei puţini care ocupă raftul întîi al unei literaturi. Din anii 1980 încoace a avut parte de toate elogiile, însă poate că abia de-aici încolo statura lui de foarte mare prozator va fi cu adevărat recunoscută...
Era foarte bolnav. În ultimele zece zile din viaţă a fost internat de cîteva ori în spital, revenind de fiecare dată acasă şi apoi, după o noapte-două, plecînd iarăşi către specialiştii şi aparaturile care să-i mai domolească suferinţa. Fusese diagnosticat pe la finele verii lui 2009, însă soţia şi fiica sa, în complicitate cu doctorii, nu i-au spus cît de gravă e situaţia. Pronosticul era de doar cîteva luni. A mai trăit peste un an şi jumătate, cu perioade de tratament, din ce în ce mai şubred, dar în rest activ, pe linia ultimilor ani. După Cum se face (2002) nu se mai înhămase la scrierea vreunui roman, dar a continuat cu articole, mici eseuri, fragmente de proză şi – mai ales – cu transcrierea poemelor pe care le înregistrase o vreme la trezirea din somn: le-a ordonat, le-a triat şi le-a publicat în opul său final, Verset
