S-a stins din viaţă, la fel de discret cum a trăit, un scriitor uriaş. Ultimul dintre autorii pe care istoria literaturii române i-a reţinut ca făcînd parte din Şcoala de la Tîrgovişte, Mircea Horia Simionescu li s-a alăturat, din 18 mai a.c., lui Radu Petrescu şi lui Costache Olăreanu, lui Petru Creţia şi lui Tudor Ţopa, dincolo de vămile acestei lumi. Acum, cînd scriu, înconjurată de o mulţime de fotografii cu Mircea Horia Simionescu, făcute de-a lungul anilor, cu cărţile sale adunate teanc pe birou, mi-e foarte greu să cred că MHS nu se va mai întoarce niciodată în casa lui din strada Belgrad, la biroul său din încăperea cu pereţii tapetaţi cu cărţi şi că nu-l vom mai întîlni de acum încolo la nici unul dintre tîrgurile de carte, de la care era nelipsit. Seniorial şi afabil, de o civilitate desăvîrşită, Mircea Horia Simionescu a fost un om de o extraordinară generozitate, liber şi lucid, un adevărat gentilom într-o lume (nu doar literară) agitată şi meschină. A ştiut să-şi păstreze seninătatea în orice împrejurare, fără să renunţe nici o clipă la libertatea sa. Într-o vreme în care mulţi scriitori au fost dispuşi la orice compromis pentru a-şi publica operele, MHS şi prietenii săi din Şcoala de la Tîrgovişte au preferat să-şi caligrafieze cu migală şi geniu cărţile, în exemplare unice, întîrziindu-şi de bunăvoie debutul. El reprezintă, şi din acest punct de vedere, un model rarisim în cultura noastră. L-am întîlnit prima oară în curtea casei din strada Belgrad nr. 3, acum douăzeci de ani, într-o zi de toamnă tîrzie. O siluetă dreaptă, o voce uşor tărăgănată, calmă, în inflexiunile căreia se simţea bucuria dialogului. Îl ştiam din cărţile sale, pe care le citisem cu încîntare în facultate, iar imaginea lui „de hîrtie“, aşa cum prinsese contur în mintea mea, la sfîrşitul lecturii, părea să se suprapună aproape perfect peste figura domnului înalt şi distins, c