Potenţialul rol cauzal al ateromului aortic în stroke constituie un subiect de actualitate, însă insuficient cunoscut. Implicaţiile diagnostice, prognostice şi terapeutice, precum şi posibilele noi teme de cercetare în fiziopatologia accidentului vascular cerebral sunt pe larg prezentate de dl acad. Constantin Popa la rubrica Creierul vascular. (...)

Ateromul aortic este cunoscut ca sursă de embolie sistemică încă din prima jumătate a secolului trecut. Potenţialul său rol cauzal în stroke a fost, de asemenea, sugerat în anii 1950–1960. Totuşi, doar din momentul dezvoltării ecocardiografiei transesofagiene a fost recunoscută, la pacienţii cu stroke, adevărata sa prevalenţă. Tunick şi Kronzon au raportat pentru prima dată, în 1990, descoperirea de „plăci mari, protruzive, cu părţi mobile care se mişcă liber cu fluxul sanguin“ la trei pacienţi cu stroke şi embolie sistemică. Mai târziu, aceiaşi autori au raportat un studiu caz-control la 122 de pacienţi cu stroke, accident ischemic tranzitoriu sau embolie periferică, demonstrând că ateromul aortic protruziv a fost un factor de risc independent pentru evenimente embolice. În 1992, Amerenco şi colab. au publicat un studiu autopsic în care prevalenţa plăcilor ateromatoase ulcerate a fost de 28% la pacienţii cu afecţiune cerebrovasculară, comparativ cu doar 5% la pacienţii cu alte afecţiuni neurologice. De asemenea, ei au arătat că 61% din pacienţii fără o cauză cunoscută a stroke-ului au avut plăci aortice ulcerate, faţă de 22% la cei cu o cauză cunoscută. Mai mult, grosimea plăcilor aortice de cel puţin 4 mm a fost un factor de risc puternic şi independent pentru stroke-ul ischemic la pacienţii cu vârsta peste 60 de ani. Autorii citaţi au raportat o prevalenţă semnificativ mai mare a plăcilor cu grosime peste 4 mm la pacienţii fără o cauză cunoscută de stroke (28%), comparativ cu