Fostul jucător de polo Anatol Grinţescu, în prezent preşedintele federaţiei de specialitate, este una dintre cele mai longevive personalităţi în activitate ale sportului românesc.
Născut în 1939, la Chişinău, Tolea Grinţescu a venit de mic în România, dar nu-i place să povestească despre anii copilăriei sale. Când vine însă vorba de sport se înveseleşte brusc. Se poate mândri cu zece titluri de campion naţional, cucerite ca jucător legitimat la Dinamo, şi alte două, adjudecate tot cu echipa din Ştefn cel Mare, dar din postura de antrenor. Apoi au fost importantele, dar „dureroasele" locuri 5, pe care naţionala, al cărui component a fost vreme de 12 ani, s-a clasat la Jocurile Olimpice de la Roma, din 1960 şi din 1964, de la Munchen, şi la Campionatul European din 1966. Cel mai aproape de podiumul olimpic a fost totuşi ca antrenor, la JO de la Montreal, din 1976, când echipa pe care a pregătit-o a ocupat poziţia a patra. Deşi marea sa dezamăgire a fost că singura medalie cucerită în cariera de sportiv şi antrenor a fost cea de bronz de la Jocurile Mondiale Unversitare din 1981, lui Anatol Grinţescu, căruia i-a fost conferit şi titlul de „Maestru emerit al sportului", nu i-a pierit entuziasmul nici acum.
Fiecare fost mare sportiv are o istorie vizavi de începutul carierei. Pe nea' Tolea Grinţescu cine sau ce l-a determinat să se apuce de polo?
M-am hotărât să învăţ să înot după ce nişte vagabonzi erau cât pe ce să mă înece la Flamura Roşie. Atunci, împreună cu nişte prieteni am hotărât să învăţăm să înotăm. Era prin '52 când am mers la Ştrandul Tineretului din Bucureşti. Mi-a plăcut mult să înot bras, dar cum n-am înregistrat rezultate spectaculoase ca înotător şi mi-a plăcut mai mult jocul cu mingea, m-am apucat de polo.
Aţi cochetat şi cu alt sport?
La liceu am jucat şi baschet, că eram destul de înalt, dar mai interesant a fost la polo.
