Am participat de curând la o conferinţă despre etică şi eros, iar unul din subiectele abordate a fost moralitatea fanteziei sexuale. M-am tot gândit la acest subiect şi aş vrea să vă împărtăşesc câteva idei.

Fantasma sexuală pare să fie la adăpost de orice încercare de normare pentru că, fiind prin natura ei imaginară, nu este ceva real în adevăratul sens al cuvântului şi deci nu poate fi judecată aşa cum judecăm o acţiune. Se poate spune că fantasma sexuală este precum visatul cu ochii deschişi sau ca ficţiunea, este un produs al minţii noastre care priveşte doar subiectul în cauză. Autonomia în raport cu realitatea o fac inexpugnabilă, căci de consecinţe trebuie să se teamă doar acţiunile reale, nu şi cele imaginare. Fantasma este o construcţie auxiliară vieţii de zi cu zi şi numai aceasta din urmă poate fi morală sau imorală.

Se poate spune de exemplu că dacă avem o fantasmă sexuală cu altă persoană decât cea cu care întreţinem relaţii sexuale, încălcând astfel o promisiune, tacită sau explicită, imoral este faptul că am încălcat promisiunea şi nu faptul că am făcut-o prin intermediul unei fantasme sexuale. La fel, dacă avem o fantasmă sexuală care implică violenţă imoral este să punem în practică fantasma respectivă cu un partener real, nu şi procesul imaginar. Despre vătămarea ceiluialt şi deci despre imoralitate se poate vorbi numai în momentul în care se trece pragul dintre imaginar şi real.

Aceasta este o poziţie des întâlnită şi cu oarecare legitimitate. Din punct de vedere politico-legal, limita dintre ceea ce ne imaginăm că facem şi ceea ce facem cu adevărat este una importantă, căci protejează subiectul de orice intervenţie coercitivă exterioară în planul libertăţii de conştiinţă. Dar simt nevoia să aduc unele precizări şi să introduc astfel o notă de suspiciune în ce priveşte această amoralitate a fantasmei sexuale.

Argumentaţia