Agitaţia din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord a îndreptat din nou atenţia înspre impactul pe care tensiunile sau interferenţele politice îl pot avea asupra preţului şi disponibilităţii importurilor de energie. Consumatorii se tem de noi vârfuri de preţ la gaze naturale, iar pe acest fond securitatea energetică ocupă poziţii prioritare pe agenda politică a multor guverne occidentale.
Nu ne confruntăm, desigur, cu un fenomen nou: Europa a început să-şi pună la punct rezervele de energie deja din anii 1960. La fel, toţi preşedinţii americani de la Richard Nixon încoace, adică de la începutul anilor 1970, au încercat - şi au eşuat - să reducă dependenţa de petrolul străin.
Un nou trend se conturează însă. Politici trâmbiţate până acum câţiva ani ca măsuri de combatere a schimbărilor climatice sunt acum prezentate ca acţiuni necesare pentru creşterea securităţii energetice. Pe fondul crizei financiare şi pe măsură ce sprijinul public pentru politicile antischimbări climatice atinge noi recorduri negative în multe state dezvoltate, auzim mai puţin de la liderii politici despre ameninţarea încălzirii globale şi tot mai mult despre presupusele beneficii economice ale politicilor climatice.
Această mutare a accentului nu e deloc surprinzătoare, dacă ne gândim la numărul în creştere al studiilor care demonstrează că actualele politici climatice - unilaterale - nu vor avea practic nici un impact asupra creşterii temperaturii globale.
Uniunea Europeană oferă un exemplu clasic. Planul climatic „20-20-20" - de departe cel mai cuprinzător set de politici anti-schimbări climatice în vigoare oriunde - are ca ţintă reducerea până în 2020 cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de nivelurile din 1990, diminuarea consumului de energie primară cu 20% şi atingerea unei ponderi de 20% a energiei regenerabile în totalul consumului. @N_
