Sîmbătă, 21 mai, s-au împlinit douăzeci de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Douăzeci de ani ce par să fi trecut „ca nouri lungi pe şesuri“, de vreme ce nu pot uita nici acum vocea prietenului George Stănică, pe atunci redactor BBC, care mi-a dat telefonic cumplita veste şi mi-a solicitat „o reacţie“. Ce reacţie? Prima mea reacţie a fost să rămîn mut ca un peşte sau ca o lebădă! După ce redactorul respectatului post de radio a mai tras de mine, am reuşit să bîigui un răspuns, în care, pe lîngă consternarea şi regretul enorm pe care mi le provocase evenimentul, îmi exprimam părerea că este vorba despre un asasinat tipic securist. Mă conduceau în această direcţie cîteva informaţii, puţine, pe care postul de radio reuşise să le obţină în primele momente de după asasinat. Culianu fusese împuşcat în cap – în închisorile comuniste, deţinuţii erau loviţi în cap deoarece „cu capul se gîndeşte“ –-, asasinatul avusese loc în toaleta Universităţii, ca să se producă un fel de jignire, de umilire a victimei etc. Pe deasupra, după instalarea puterii neocomuniste, Culianu fusese un critic extrem de dur al acesteia în articole publicate în presa românească din America şi reluate imediat de mai multe publicaţii din ţară, se implicase în vizita regelui Mihai I în Statele Unite. Prin Securitate, explicasem, nu mă refeream la instituţia „desfiinţată“ în noaptea Revelionului din 1989-1990, ci la un eventual grupuscul, din aripa naţionalistă a instituţiei cu pricina, rămas de capul său, dar activ!, din vasta reţea diseminată nu doar în State, ci în toată lumea.

În articolul său de săptămîna trecută, din Observator cultural, Dorin Tudoran, care l-a cunoscut bine şi a colaborat cu Ioan Petru Culianu, leagă asasinatul de încălcarea a trei tabuuri româneşti de către marele savant – Eminescu, BOR şi „cultura română“ – şi cred că are dreptate. În ceea ce-l priveşte pe auto