Un cititor care semnează RZ îmi adresează patru întrebări, după textul "Încă o şansă de pace, pierdută în faldurile retoricii". Răspund cu plăcere, cum mă pricep mai bine şi cât mai pe scurt. Încerc să scot întreaga discuţie din paradigma mistică în care a aşezat-o speech-ul aripat al premierului Netanyahu şi s-o mut în cea politică, unde îi e locul.
"1. Nu este normal ca un prim ministru să militeze ptr ca ţara sa să aibe graniţe aparabile, mai ales când la graniţe sunt state care întreţin vederi duşmănoase şi au atacat de nenumărate ori ţara sa (Egipt, Siria, Liban, Iordania)?"
Este cât se poate de firesc ca un prim- ministru să-şi apere ţara. Cu atât mai mult cu cât în Israel preşedintele e o instituţie preponderent de reprezentare.
O ţară trebuie să aibă, cum spuneţi, "graniţe apărabile". Dacă însă abandonăm logica "ar fi bine să fie bine", problemele cu vecinii sunt mult mai nuanţate decât le sugeraţi. Fiecare dintre ţările enumerate - chiar dacă trei dintre ele s-au aliat în Războiul de Şase Zile - are propria istorie cu statul Israel. Le luăm pe rând. Egiptul (cu care există un tratat de pace din 1979) a fost ani mulţi, până la debarcarea lui Moubarak, un factor de stabilitate în zonă, din punctul de vedere al Israelului. Prietenul comun, Statele Unite, a ţinut atâta amar de ani un dictator la putere şi pentru a detensiona situaţia în Orientul Mijlociu. Regatul haşemit al Iordaniei (cu care există un tratat de pace din 1994) e un alt aliat al Statelor Unite, încă de pe vremea regelui Hussein. Eforturile sale pentru pacea israeliano-palestiniană au fost recunoscute de către toate părţile. În ce priveşte Siria, sintagma "vederi duşmănoase" mai că s-ar potrivi, dacă n-ar fi şi aceasta simplificatoare. Israelul nu are încă un tratat de pace cu Siria. Din două motive: Înălţimile Golan, pe de o parte, şi sprijinul acordat de Siria celor trei orga
