Mi-e greu să cred că Mircea Horia Simionescu ne-a părăsit, deşi ştiam cît e de bolnav, deşi în ianuarie împlinise 83 de ani. Mi-e greu să cred că nu-l vom mai întîlni la marile tîrguri bucureştene de carte, alături de doamna sa, Dorina, reţinîndu-ne din mulţime la o tacla amuzată, cu pipa în colţul gurii şi surîsul bonom prin care se ridica deasupra infirmităţilor bolii şi ale vîrstei. Îmi rămîne totuşi bucuria de a fi cunoscut, spre asfinţitul vieţii sale, un prozator extraordinar şi un om dintr-o specie pe cale de dispariţie: un domn de modă veche cu un spirit tînăr, entuziasmant de cald şi de viu, conştient de valoarea sa (de care nu făcea niciodată caz) şi străin de meschinăriile, complexele, frustrările şi vanităţile grandomane ce otrăvesc grosul lumii noastre literare. Venea dintr-un mediu interbelic pe care generaţiile mai noi nu l-au cunoscut decît din cărţi sau din evocările supravieţuitorilor şi în care, cu toate păcatele pe care le va fi avut, urbanitatea, politeţea cordială, naturaleţea cultivată erau ingrediente curente. Cînd spun „spirit tînăr“ nu mă refer, desigur, la acea afectare forţată, dizgraţioasă a debutonării juvenile, practicată de unii oameni în vîrstă, ci la ceva subtil şi autentic, în care intră, ca ingredient de bază, umorul spiritual şi generos. Un umor pe care l-am mai întîlnit foarte rar – nu întîmplător, mai ales la congeneri ai lui MHS sau la oameni şi mai în vîrstă. Deşi îl mai văzusem şi în anii ’90, pe la diferite manifestări literare (cînd, student intimidat şi anonim fiind, nici nu mă gîndeam c-ar putea sta de vorbă cu mine), l-am cunoscut direct abia pe la sfîşitul lui 1999, după ce, proaspăt redactor al nou-înfiinţatei reviste Observator cultural, ne-am luat în primire sediul din strada Belgrad, vecin cu apartamentul lui MHS. Vreme de cîţiva ani, pînă cînd ne-am mutat provizoriu în strada Constantin Daniel, am fost aşadar