Şef al Clinicii şi Catedrei de chirurgie oro-maxilo-facială din Bucureşti, dl prof. dr. Alexandru Bucur îşi împărtăşeşte frământările, planurile şi realizările de medic şi dascăl în interviul realizat de dl dr. Mihail Călin. (...)
La fel ca mulţi dintre colegii mei, pe dl prof. dr. Alexandru Bucur l-am cunoscut la cursurile din ultimii ani de facultate, când încerca să ne transmită pasiunea pentru chirurgia oromaxilo-facială, o „materie“ – cum simplist o priveam noi pe atunci – frumoasă, dar foarte dificilă. La câţiva ani de când îl ascultam în amfiteatrul din Plevnei 19, vechiul meu dascăl mi-a vorbit despre situaţia medicinii dentare româneşti şi, mai ales, despre profesia sa – chirurg oro-maxilo-facial.
– Domnule profesor, care este opinia dumneavoastră cu privire la această denumire, relativ nouă, de medic dentist?
– Atât din punct de vedere al titulaturii, cât şi al programelor analitice, mi se pare că ne îndreptăm spre o limitare a competenţelor în acest domeniu. Întâlnim astăzi în cabinete două categorii de specialişti: medicii stomatologi şi medicii dentişti, vechea şi respectiv, noua titulatură. Stomatologia reunea toate elementele cavităţii bucale, pe când noua denumire face trimitere doar la medicina dintelui. Iar programele analitice ale celor care studiază astăzi medicina dentară sunt substanţial diferite de cele din cadrul stomatologiei generale de pe vremuri. Nu mă refer însă atât la materiile nou introduse, precum ştiinţele comportamentale sau ergonomia, cât la faptul că numărul de ore alocat în prezent medicinii generale este insuficient pentru a susţine titulatura de medic: de la 50–52%, până în 1995, orele de medicină generală, pe ansamblul celor şase ani de studiu, s-au redus acum la 20–25%, restul reprezentându-l disciplinele specifice specialităţii. Asta înseamnă că ei au doar noţiuni sumare