Există, în povestirile lui Panos Karnezis, o lume a unui mic sat grecesc cuprins de toropeală mediteraneană, de o falsă nemişcare, o amuţire a lumii exterioare sub care se aude, ca un zvîcnet îndepărtat, pulsul întîmplărilor mărunte din care e alcătuită ţesătura lumii. Sub semnul acestei toropeli care amorţeşte simţurile şi induce o stare de ameţeală vecină cu senzualitatea se desfăşoară întîmplările din povestirile lui Karnezis, în universul funambulesc, colorat, de freaks pitoreşti, o versiune cu accente de comic negru a lumii exemplare din mitologia greacă, unde Centaurul e un individ blazat şi alcoolic, angajat la circ, sfinxul – o atracţie plină de erotism, Pegas, un autobuz interurban hîrbuit, Homer e un papagal pe care stăpînul lui, Nektarios, încearcă în zadar să-l înveţe să vorbească, el doar repetă cuvintele auzite şi recită versuri învăţate pe dinafară, iar Cassandra – o artistă de circ pe al cărei corp se regăsesc semnele misterioase ale unor tatuaje care, la fiecare mişcare a acesteia, nasc noi şi noi poveşti.

Povestirile din volum funcţionează pe principiul vaselor comunicante, avînd mecanisme de sine stătătoare, dar şi acelaşi cadru, cel al satului grecesc anonim, şi personaje comune, care trăiesc deopotrivă drame individuale, ce ţin de universul privat, dar şi colective, ce afectează viaţa întregii comunităţi. În Funeralii de pietre, un cutremur scoate la iveală, odată cu sicriele pline de oseminte ale foştilor membri ai comunităţii, secrete adînc îngropate în conştiinţa generală. Hotărît să descifreze enigma unor pietre şlefuite în formă de inimă, adăpostite de un sicriu de dimensiuni mici, părintele Yerasimos (unul dintre personajele recurente, implicat în multe dintre conflictele din sat, şi cel ce încearcă se menţină balanţa dreaptă a lucrurilor) porneşte o investigaţie ce se va solda cu descoperirea unei orori petrecute