Există un scriitor care a vândut milioane de exemplare din cărţile sale, în limba în care le-a scris sau în zecile de traduceri care i-au apărut în mai toate ţările globului din Apus sau Răsărit. Un scriitor care fascinează milioane de oameni, aşa cum alte milioane de oameni îl consideră mediocru. Un scriitor ignorat de critica literară din ţara sa şi din multe alte ţări, dar membru al Academiei Braziliene de Litere şi onorat cu câteva dintre cele mai prestigioase distincţii ale lumii. Se numeşte, aţi intuit, Paulo Coelho. E brazilian. Despre el Fernando Morais, alt scriitor, cam de-o vârstă, a publicat o carte voluminoasă, aproape şase sute de pagini, tălmăcită acum şi în româneşte şi apărută de curând la Editura Humanitas*).
Toţi cei care îl iubesc pe Coelho vor găsi în această carte noi argumente să-l iubească. Mulţi dintre cei cărora nu le place scriitorul brazilian vor cădea pe gânduri. Se vor afla în faţa unui personaj aproape fantastic, practic un erou de roman. Indiferent dacă vor iubi sau nu după aceea cărţile lui Coelho, vor fi uimiţi de om. Portretul reuşit de Morais este fantastic, rare sunt cazurile în care un alt scriitor reuşeşte un portret atât de viu al unui semen de-al său. Încă din primele pagini.
Aflăm că Paulo Coelho e avid de public şi de publicitate. Când ajunge la Budapesta şi constată că, dintr-o eroare, nu e aşteptat de absolut nimeni, nici gazde, nici reporteri, nici fani, e uluit şi starea de indispoziţie îl paralizează. Fumează mult. Are ticuri - cum ar fi fixarea privirii într-un punct la orizont şi o închinare scurtă, înainte şi după o acţiune importantă. Îşi spune rugăciunea în linişte de cel puţin trei ori pe zi. E sexagenar, dar dă dovadă de o energie de invidiat - din profesionalism şi din vanitate. E încăpăţânat şi a fost încăpăţânat şi înainte de a deveni renumit. E superstiţios. De pildă, refuză să ia cina la
