Aşa aduc la prima vedere imensele muşuroaie fumegânde care răsar în mijlocul Munţilor Baraolt, la o aruncătură de băţ de conacul Prinţului Charles. Movilele sunt pline cu lemne stivuite sub forma unei cetăţi fortificate, acoperite cu paie pământ şi arse mocnit timp de două săptămâni
La doi paşi de conacul Prinţului Charles din Valea Zălanului, în creierii Munţilor Baraolt, muşuroaie imense de pământ fumegă din toate „încheieturile”. Ciudatele creaturi par de la distanţă vulcani buimăciţi de somn, gata să răbufnească. Movilele ce ascund parcă balauri din basme nu sunt decât nişte cuptoare de mangal, cărbunele pe care românul îl pune pe grătare, la sfârşit de săptămână, să-şi sfârâie „friptanele”.
Spre deosebire de fraţii tuciurii care dorm milioane de ani în mlaştini până să ajungă în cazanele centralelor termice, mangalul nu este altceva decât lemn înăbuşit sub un strat de pământ şi paie. Lemnele – de esenţă tare - sunt tăiate la dimensiuni de circa 1 metru, apoi sunt stivuite sub formă unei cetăţi medievale: unul sau mai multe ziduri circulare de apărare, iar in centru o „piramidă”. „Se pun câteva paturi de lemne, apoi punem fân peste. Apoi pământ. După care dăm foc. Două săptămâni arde aşa. După care ies cărbunii din ei”, ne spune, într-o română stricată, Zoli Trimfo.
„Am lucrat în mine”
Construcţia – denumită bocşă - se garniseşte cu fân, paie sau surcele din belşug şi se înăbuşă cu pământ. Se dă foc printr-o gaură care se întinde până în centrul bocşei, care este apoi astupată. Apoi, se lasă să fumege zi şi noapte timp de două săptămâni, timp în care lemnul se transformă în cărbune. „Nu e greu. Suntem obişnuiţi cu fumul, nu ne mai ustură nici nasul, nici ochii. Suntem obişnuiţi, că am lucrat în mine”, precizează fostul miner.
Bucătăreasă şi „cărbunăreasă”
Muncitorii, plin de funingine, par nişte cârtiţe ca
