Preşedintele Băsescu a renunţat să mai meargă la întâlnirea liderilor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care are loc la Varşovia - în prezenţa preşedintelui SUA, Barrack Obama – din cauza prezenţei la summit a liderului entităţii kosovare, pe care România nu o recunoaşte ca stat. Pierde sau câştigă România din obstinaţia de a nu avea niciun fel de legătură cu Kosovo, a cărui independenţă este recunoscută de mai toată lumea? Oana Popescu arată efectul secundar: ne excludem din arhitectura regiunii. Vezi şi: Ce boicotăm. Iureşul în care se construieşte Kosovo ca stat Nerecunoaşterea Kosovo ca stat are o bază legală validă, iar argumentul României că ar putea stabili un precedent periculos nu este nici el nefondat. Însă prin faptul că România nu găseşte măcar o modalitate de a colabora cu autorităţile kosovare şi de a asigura circulaţia liberă şi fără impedimente a cetăţenilor din Kosovo, chiar fără a recunoaşte Kosovo ca stat, ne plasăm într-o contradicţie logică flagrantă! România are pretenţia de a fi recunoscută ca un actor important în regiune, lucru care ar fi şi normal, având în vedere dimensiunile sale, istoria sa, statutul său de membru UE şi NATO, însă îşi refuză orice comunicare cu o entitate (indiferent cum vrea să-i spună, stat, provincie) semnificativă din regiune, fie şi măcar prin miza politică pe care a ajuns să o reprezinte aceasta. Mai mult, România se exclude, iată, de la masa negocierilor în format multipartit, cu partenerii din regiune şi chiar cu principalul aliat strategic, SUA, invocând acelaşi motiv. Prin neparticiparea la arhitectura regiunii devenim irelevanţi, pentru că deciziile se vor lua cu sau fără noi, iar protestul implicit al României prin absenţă deja nu cred că mai impresionează pe nimeni, când statalitatea Kosovo a fost recunoscută de atâtea state importante. Până la urmă, indiferent de statutul Kosovo, datoria noastră ar fi să