În această primăvară, la Alba Iulia, m-am vindecat de aroganţă. Sau măcar de o parte a ei. Cea care ţine de falsa impresie că am văzut şi auzit destule - o meteahnă destul de obişnuită în rîndul celor care au lucrat multă vreme în şi cu media.

Ce-am văzut la Alba Iulia? O cetate, dar nu orice cetate. Ci un oraş într-o cetate, unde se lucrează de zor, ca într-un stup de albine, pentru că în doi ani vor să „gate" treaba. Mărturisesc că m-am bucurat, ca atunci cînd eram copil, cînd am văzut spectacolul schimbării gărzilor şi am asistat la ridicarea drapelului şi la tragerea salvelor de tun. În zilele noastre, puteţi, desigur, să urmăriţi ceremonia şi pe YouTube, dar nu este deloc acelaşi lucru. Pentru că la Alba Iulia, impresionante sînt spaţiul larg, peluzele verzi, porţile, pietrele şi zidurile restaurate cu mare grijă, respect şi - aş îndrăzni să spun un cuvînt mare - dragoste. Dacă l-aş fi auzit în alt context pe primarul Mircea Hava spunînd că „la Alba Iulia nimic nu s-a întîmplat, totul s-a făcut, după multă chibzuinţă, cu curaj şi aşa cum trebuie", aş fi zis, probabil, că nu e decît un alt discurs bine ticluit. Însă am avut prilejul să văd, la faţa locului, că nu e doar vorbărie, mai ales atunci cînd ai o echipă de tineri ambiţioşi care arată că „la noi se poate" şi „nouă ne pasă". Un model diferit în România, unde majoritatea se plînge şi aşteaptă ajutor de undeva de sus, nu-i aşa?

Aici vorbele se bazează pe cifre, pe fonduri, pe rezultate. Alba Iulia e pe primul loc în ţară la capitolul fonduri europene atrase - aproximativ 200 de milioane de euro - şi e un model pentru alte autorităţi publice care vor să aplice ceea ce se cheamă parteneriat public-privat. Se lucrează la proiecte pentru fonduri europene din 1996-1997. Pentru refacerea Cetăţii, lucrările de laborator au durat vreo doi ani, dar a meritat, pentru că au fost obţinut