Schizofrenia – nomina odiosa – este de departe astăzi boala psihică având cea mai mare penetranţă în toate manifestările umanului. În eforturile de a o destigmatiza, adică de a-i decanta conotaţiile dezumanizante, una din direcţii este aceea de a o analiza prin prisma unei împătrite focalizări: neuroştiinţifice, psihopatologice, sociologice şi, nu în ultimul rând, filosofice, scrie dl dr. Alexandru Trifan. (...)

În spiritul aristotelic, Martin Heidegger enumeră variantele a ceea ce se înţelege prin temei: • natura unui lucru (Was-sein) • realitatea sa de fapt (Dass-sein) şi • adevărul său (Wahr-sein). Între temei şi adevăr există o legătură indisolubilă, în sensul că al doilea implică, potrivit esenţei sale, o relaţie de ordinul primului. Întemeierea ca emanatic a temeiului se face în trei forme: • întemeierea prin creaţie • întemeierea prin fixarea pe un teren ferm • întemeierea justificativă. Rezultanta convergenţei acestora este convingerea. În toate cazurile de alienare – fie că este vorba de psihoză, în general, sau de schizofrenie, în special – se produc disfuncţii mentale nocive sau tulburări de integrare în care sunt denaturate toate cele trei forme ale întemeierii: creativitatea este suspendată, fixarea în lume este ruptă, iar justificarea este ilogică. Pierderea temeiului se face simţită prin impresia neconvingătoare a comportamentului persoanei pe care o avem înaintea noastră. Ce se întâmplă odată cu pierderea temeiului? Se produce, ne spune tot Heidegger, o rătăcire a adevărului sau, în termeni psihopatologici, un delir. În „Despre esenţa adevărului“, conferinţă pe care ilustrul gânditor a susţinut-o la Freiburg la începutul anilor ’30, acesta a expus conceptul curent de adevăr. Calitatea principală şi definitorie nu este realitatea, autenticitatea sa, ci faptul că el se potriveşte lucrurilor. Cităm: „Un enunţ est