Am fost un elev mai degrabă isteţ decât silitor, fapt care mi-a asigurat un parcurs şcolar comod şi cu note bune. Firul s-a rupt însă când am ajuns la calculul integral şi diferenţial. Eram deşteptul clasei şi dintr-odată, eram prostul clasei. Pur şi simplu nu m-a mai dus capul. În liceu, pe urmă într-o şcoală tehnică de aviaţie şi în final la arhitectură, calculul integral şi cel diferenţial mi s-au aşezat din nou de-a curmezişul dându-mi de ştire că mai departe nu mai e de mine, că trebuie să mă apuc de altceva. Drumurile în viaţă se decid şi prin eliminare. Nu e unul, nu e altul şi, nemaiavând de ales, ce a mai rămas înseamnă că e drumul tău. Am cunoscut părinţi, care şi-au îndrumat copiii spre o profesie eliminând din discuţie profesiile către care aceştia nu vădeau nici cea mai mică chemare. Nu aveau ei cine ştie ce chemare pentru ultima meserie de pe listă, dar măcar nu simţeau lehamite.
În cele trei situaţii, în care mintea mea şi-a dovedit rezistenţa la calculul integral şi diferenţial, m-am întrebat: Oare câţi ani trebuie să mai irosesc, bâjbâind pe vrerea altora, a familiei şi a pedagogilor de toată mâna cu care aveam de a face, ca să ajung la profesia potrivită cu firea şi cu mintea mea? Iar când, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, am luat-o de la capăt, ca student la zi la filologie, m-am întrebat: de ce se începe studiul pianului la cinci-şase ani ori chiar mai devreme, nu şi studiu scrisului literar?
Răspunsul ar fi că, pentru cariera de literat, contează mult experienţa de viaţă. Numai că nu-i singurul răspuns lămuritor. Multe înclinaţii profesionale se vădesc de la vârste fragede. La fel ca şi unele blocaje profesionale. Câţi copii nu urăsc şcoala din cauza matematicii? Când m-am decis, ca o ultimă bătălie cu soarta, pentru arhitectură, am făcut-o cu speranţa că va avea loc un miracol, că se va ivi cumva o posi
