Am citit un interviu, într-un cotidian naţional, în care se făcea stupefianta afirmaţie că arta ar trece prin criză, că tânăra generaţie nu are nici o şansă în lumea de astăzi, dar se şi deplângea nivelul educaţional din şcolile de profil din România.

Şi, pe deasupra, se fac vinovate de această situaţie şi noile instrumente media, pe care artiştii le solicită din plin şi par să artificializeze actul de creaţie! În fine, democratizarea culturii, prin accesul rapid al tuturor celor care vor să ştie ce se întâmplă aici, nu ar fi un câştig din perspectiva celui intervievat. Eu am citit interviul, de care aminteam la începutul acestui text, pe internet, la adresa respectivului jurnal, iar de jur împrejurul său explodau ştiri despre nişte artişti tineri din România ce expuneau la o galerie de renume din Viena. Tot de pe net primim şi o ştire despre Galeria Jecza din Timişoara, care a avut o ieşire de succes, tot la Viena, unde a făcut vânzări de artă la preţuri de competiţie europeană. Competiţia, cu alte cuvinte, rămâne şi în această situaţie o modalitate de a tria arta şi destine... Ideea că publicul, sărăcit de criză, nu-şi mai permite să cumpere artă este şi ea falsă; deşi nu este cumpărată la kilogram, arta rămâne o formă de tezaurizare, căreia îi creşte valoarea odată cu trecerea timpului, iar inflaţia nu-i dăunează în nici un caz, aşa cum se poate întâmpla cu valutele din bănci... Ştirile de genul celor de mai sus, venite din spaţiul virtual, au în cel real o consistenţă de-a dreptul emoţionantă. Bunăoară, în ultimele zile şi săptămâni, numai în Timişoara au avut loc cel puţin trei evenimente ce spun de la sine că arta este încă teritoriul în care găsim şi întrebările, dar şi răspunsurile epocii contemporane, la presiunile extrem de agresive ale istoriei.

1. Marin Gherasim, sub cupole imperiale

Palatul Baroc i-a găsit l