Dezvăluirea colaborării cu Securitatea a lui Ioan Groşan şi Nicolae Breban şi mărturisirea lui Ioan Es. Pop din R.l. au provocat o virulentă campanie de presă (ultima intervenţie de care am cunoştinţă, când scriu aceste rânduri, îi aparţine lui Virgil Tănase) contra CNSAS şi a celor care au făcut publice informaţiile.

Deşi nici CNSAS, nici conducerea USR (care solicitase dosarele ca urmare a unei decizii a Consiliului şi numai pentru membrii acestuia) n-au emis vreo judecată, limitându-se la a comunica faptele descoperite, unii comentatori au găsit de cuviinţă să ia apărarea celor implicaţi, invocând în sprijinul gestului lor diferite motive, mai mult sau mai puţin potrivite cu împrejurarea. Ba chiar, într-un decalog paranoic de recomandări adresate atât CNSAS, cât şi conducerii USR, cineva pretinde că USR n-a făcut nimic întru apărarea membrilor săi divulgaţi aiurea de CNSAS, luându-se după „umorile preşedintelui” şi nedând importanţă nici operei, nici dosarului, ci doar faptului că scriitorul cu pricina „se înţelege sau nu se înţelege” cu actuala conducere (din care şi Groşan, şi Breban au făcut sau mai fac parte). De unde a tras el încheierea cu pricina, n-am idee. Aş minţi, dacă aş pretinde că sunt foarte mirat de acest fel de a prezenta lucrurile. Pare să fi devenit o regulă datul cu părerea în necunoştinţă de cauză şi cu un aer de superioritate întemeiat doar pe o exagerată apreciere de sine.

Să rămânem la fapte. Am publicat doar câteva pagini din dosarul lui Ioan Groşan şi numai după ce unii colegi binevoitori au contestat trimiterea dosarului în Justiţie, fără a-l fi citit, acuzând CNSAS şi pe mine de abuz în interpretare. Comentariul meu nu era însă o interpretare şi se referea la ceea ce se afla în dosar doar în măsura în care era necesar spre a dovedi că Groşan minţea în interviul din „Evenimentul zilei”, când nu recunoştea a fi colaborat.