E reconfortant şi trist să ajungi la 88 de ani! Dar să ajungi acolo ca scriitor celebru, înconjurat de toate onorurile imaginabile, asta ar trebui să fie mai mult decît reconfortant – ar trebui să însemne fericirea. Ar trebui... Din păcate nu e chiar aşa.
Dacă ne-am ghida după titlurile onorifice şi oficiale obţinute, după premiile primite, după calitatea de membru al Academiei Braziliene de Litere (echivalent local al Academiei Franceze) şi după tirajele cărţilor sale, Lygia Fagundes Telles, unul dintre cei mai mari scriitori brazilieni în viaţă, ar trebui să plutească în cele mai înalte sfere. Această doamnă a primit în anul 2005 Premiul Camões, adică cea mai înaltă distincţie la care poate aspira un scriitor de limbă portugheză; în lumea lusofonă, din Portugalia şi pînă în Brazilia sau Africa, a obţine Camões înseamnă mai mult decît a obţine Nobel-ul, pentru că distincţia lusitană a fost acordată pînă acum doar celor mai mari dintre cei mai mari. Niciodată pînă astăzi succesivele jurii ale Premiului nu şi-au putut reproşa vreun rabat de la calitatea personalităţilor încununate cu lauri, niciodată aerul ce înconjoară această supremă distincţie literară n-a amintit în vreun fel de aerul de tarabă politică ce pluteşte adesea în jurul Nobelului.
Ce şi-ar mai putea dori deci un academician aflat la capătul carierei şi laureat Camões? Aparent nimic. Dar nu cred că Lygia Fagundes Telles a atins fericirea, dimpotrivă. Performanţa neaşteptată a reprezentat- o nu atît opera sa în proză, cît propria-i biografie.
Rareori vocaţia extrem de precoce s-a combinat la cineva cu o perseverenţă atît de neobişnuită: ce s-ar putea spune despre tînăra fată care, într-o Brazilie de mentalitate arhaic-provincială, se decide să fie scriitoare şi chiar debutează cu un volum de povestiri la vîrsta de numai 15 ani (cincisprezece), atunci cînd prietenele şi colegele ei d
