Apocalipsa memoriilor (Emlékiratok könyve), publicată în 1986, după un deceniu de travaliu scriitoricesc şi aşteptate şicanări ale cenzurii, este opera maestră a lui Péter Nádas – şi unul dintre marile romane ale Europei Centrale contemporane („cel mai mare al vremurilor noastre“, îl numea Susan Sontag) şi ale realismului său magic. Comparat cu Joyce ori cu Marcel Proust, Nádas construieşte în Apocalipsa… o naraţiune pluristratificată, povestea autobiografică, spusă, la persoana întîi, pe trei voci distincte – cea a unui scriitor maghiar locuind pentru moment în Germania de Est (şi implicat într-o pasionantă relaţie homosexuală), unde lucrează la o proză istorică despre un romancier german, cea a unui personaj al acestuia, extrem de estetizant, şi, într-un final, vocea unui prieten din copilărie al scriitorului, schimbînd rolul de personaj cu cel de narator al ultimelor zile din viaţa amicului său. Fragmentul pe care-l reproducem în continuare (parte din volumul al II-lea, ce va fi lansat după Bookfest) este descrierea experienţei directe a naratorului principal, viitorul scriitor budapestan, în primele zile ale revoluţiei din 1956 – experienţa mulţimii şi cea a unei morţi dintre cele mai banale. (I.P.)

În acele ore timpurii ale serii, mulţimea încă nu mă devorase, nu mă făcuse dispărut în măruntaiele ei, nu mă călcase în picioare, ca de atîtea ori mai tîrziu, nu-mi furase personalitatea, ci, cu îngăduinţa-i multidirecţională, îmi oferi tocmai posibilitatea ca în condiţia elementară a vieţii trupului meu, în mişcare, să simt ceea ce avem în comun cu toţii, să simt că sîntem părţile unui ansamblu şi că, dincolo sau dincoace de tot şi de toate, fiecare este identic cu fiecare, motiv pentru care nu numai că nu-i lipsea chipul, cum se cuvine să se spună despre mulţime, ci primeam de la ea un chip, în aceeaşi măsură în care şi eu îi împrumutam chipul meu. Nu