„O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al Premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul Premiului Nobel e dihor.

Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor". L-aţi recunoscut, bănuiesc, pe uriaşul „Moş Petrache"... Ţuţea. „Baba lui Ţuţea" este întruchiparea smereniei, a rostului în viaţă, a simplităţii eliberatoare.

Baba de care făcea vorbire „Moş Petrache" poate arăta în multe feluri. Mamă şi bunică dedicată până la sacrificiu pruncilor din bătătură, pe care-i învaţă ce înseamnă buna-cuviinţă. Văduvă de război, rămasă credincioasă până la moarte bărbatului ei căzut la datorie. Victimă a colectivizării forţate sau, pur şi simplu, maică pe la vreo mănăstire ascunsă din calea lumii.

„Baba lui Ţuţea" este femeia pe care o întâlneai, ieri, prin satele României încă neinfestate de rachiu „Ultimul drum", de manele şi de case cu turnuleţe „à la Kusturica". O vedeai dimineaţa pe uliţă, îmbrăcată curat şi mirosind a busuioc, mergând cu paşi repezi la Utrenie.

În ultima jumătate de veac, această femeie a lăsat locul, încet-încet, „babei sovietice", agresivă şi răzbătătoare asemenea tancurilor armatei roşii. „Mamuşka" poate fi văzută şi astăzi în mijloacele de transport în comun, prin farmacii, la mici cozi constituite adhoc sau pe băncile din faţa blocurilor socialiste, sporovăind cu vecinele despre „aia sulimenită de la cinci".

„Mamuşka" are o sumedenie de frici (de cutremur, de război, de criză etc.), e superstiţioasă (nu credincioasă!), iscoditoare şi veşnic nemulţumită. Merge cu troleibuzul zi de zi la orele de maximă aglomeraţie, bolboroseşte, împinge şi aţâţă cearta. Critică tineretul - din care face parte şi nepotul ei „etnobotanist" - şi spune răstit-arţăgos că, „pe vremea mea, statul se ocupa de toate". Comsomolista de odinioară îl incită pe şoferul troleibuzului să coboare şi