În tot timpul ăsta, mămica nu stătuse o clipă. Robotise întruna. Scosese platourile din frigider, ornase icrele cu feliuţe minuscule de măsline, scuipase puţin pe paharele de vişinată, pe unde mai apăruseră pete de la Paşte, şi le ştersese apoi cu colţul capotului (dacă nici ea nu era curată, nimeni nu mai era, casa ei era far-ma-ci-e), iar salamul îl cuprinsese cu mâini încă vânjoase şi-i trecuse lama cuţitului prin fix 18 locuri. Vor fi şase, deci trei felii de fiecare sunt mai mult decât suficiente că doară n-or veni toate nemâncate, ei, drăcia dracu’. Apoi, îşi făcuse pedichiura, după ce ţinuse o vreme picioarele în acelaşi lighean cu Burov, să i se mai înmoaie călcâiele şi să meargă mai uşor pensula pe unghiile întărite. Uite că putu singură.

Costache zâmbea timid din poza de pe hol, făcută în toamna lui ’67, când pe el îl făcuseră colonel. Veta se uită la el cu obidă şi amărăciune. „Bine ţi-o fi pe unde eşti! Dar parcă poţi să ştii…“

Ajuns în faţa blocului, pe Costăchel îl apucă număratul. Aşa făcea el, număra din cinci în cinci când avea să-i comunice mămichii vreun lucru important. Chemă liftul şi, până să-şi şteargă pantofii de noroi pe preşul din faţa uşii, ajunsese deja la 345. Se hotărâse să urce ultimele două etaje per pedes. Mens sana in corpore sano, îşi mai zicea el, ca să amâne numărătoarea.

Apasă clanţa şi iată-l înăuntru. Mămica îşi suflă peste degete ca să i se usuce oja mai repede. Bigudiurile sunt încă pe cap.

–Sărut-mâna.

– Mamă, ia şterge-te tu bine pe picioare, descalţă-ţe şi treci de-mi desfă şi mie bigudiurile, că acum ne pomenim cu ele la uşă.

Costăchel se gândeşte să profite de apropierea aceasta nesperată şi, cu buclele mămichii în mână, să pronunţe numele cel de neauzit şi de nerostit.

– Puiule, cred că mi-a picat cam greu iahnia aia. Era prea pipărată. Ai avut dreptate tu. Mă cam ustură prin stom