Al zecelea an de TIFF la Cluj-Napoca. Cum te izbeşte trecerea timpului când întâlneşti întâmplător o fostă colegă de şcoală generală care-ţi povesteşte în 10 minute viaţa ei cu căsnicie, divorţ, copii de dat în clasa întâi, aşa te face să te simţi şi realitatea că TIFF-ul face 10 ani, adună 220 de filme, cuprinde tot Clujul şi pregăteşte o grămadă e evenimente cu o echipă numeroasă şi cu un buget care depăşeşte mult milionul de euro. Asta în cazul în care eşti TIFFar adevărat sau ai fost la cel puţin două ediţii ca să te prindă microbul!
În 2002 am obţinut o acreditare de presă la prima ediţie TIFF, însă, m-am aciuat şi ca voluntar prin intermediul unor simpatici oameni de la organizatia YAP care coordonau la vremea aceea solicitările tinerilor doritori să se implice în ceea ce s-a dovedit a fi “cea mai bună chestie pentru Cluj pe lângă debarcarea lui Funar:)” cum zicea un fost coleg de facultate emigrat în State.
Am rămas încă 2 ani voluntar la GUEST, departamentul condus de Oana Giurgiu (“ce rămâne pentru noi cea mai cool fată, Bujgoi”), evoluând în fiecare an în responsabilităţi, iar din 2004 n-am mai dat din mână biroul de Acreditări până în acest an.
Pentru cei mai vechi din echipă TIFF-ul înseamnă mult. Şi multe.
Mult pentru că e genul de proiect care se trăieşte, care implică toate resursele fizice (dacă ar fi fost o competiţie serioasă de genul “cine rezistă cel mai mult fără somn” mulţi din echipă s-ar fi clasat pe primele locuri cu 75 – 30 de ore de rulaj aşa cum a “evoluat” în timp “ziua de lucru” la festival), atenţie, comunicare, încredere, apropiere. TIFF-ul a prins din prima la străini pentru atmosfera care nu e egală doar cu petrecerile, ci cu filme, party-uri plus prietenie, intimitate, familie. Indiferent de condiţii, stres, eforturi, toţi cei care au alcătuit şi sunt acum în echipa festivalului sunt dedicaţi copilu
