Cenzura din perioada comunistă a făcut ca unele opere să fie înconjurate, în mentalul colectiv, de o inefabilă aură, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu „fructul oprit”.

Însă trebuie spus că, dacă interzicerea publicării unor opere, pe criterii ideologice, a fost un fapt reprobabil, aura de care s-au bucurat unele dintre aceste texte interzise a fost, totuşi, nemeritată. Publicarea lor, azi, le vădeşte mai prejos de aşteptările publicului. Cazul, poate, cel mai elocvent este cel al publicisticii lui Octavian Goga, a cărei reeditare a început, în cadrul seriei de Opere, la Academie.

Goga a fost unul dintre primii scriitori trecuţi la index de cenzură. Încă din 1944, odată cu declanşarea campaniilor de „revizuiri” de după răsturnarea guvernării antonesciene, numele său a fost printre primele pronunţate de către reprezentanţii stângii. Acuzat de a fi format un guvern care a pregătit dictatura regală şi a introdus legislaţia rasială, Goga avea să fie scos, pentru aproape două decenii, din literatură. Opera sa nu a mai fost reeditată, numele său nu a mai fost menţionat decât ca exemplu negativ, iar cărţile sale au fost trecute în fondul secret al bibliotecilor. Recuperarea a început de-abia în timpul dezgheţului dejist, însă nu a fost niciodată completă, cu toate că poezia lui Goga s-a aflat printre preferatele regimului ceauşist, cel puţin în ultimul deceniu. Deşi naţionalist, regimul lui Ceauşescu nu a permis reeditarea, nici măcar într-o ediţie critică pentru uzul specialiştilor, a volumelor de publicistică ale poetului-politician. Nu e de mirare, deci, că titluri ca Mustul care fierbe circulau, prin mediile intelectuale ale anilor ’80, învăluite într-un halou de prestigiu egalat doar de eseurile lui Eliade şi Cioran sau de opera (orală, în fond), a lui Nae Ionescu.

Ediţia de faţă şi-a propus să ne restituie critic întreaga creaţie a lui Octavian