Dintre cei aproximativ douăzeci de prozatori importanţi ai generaţiei ’60, Fănuş Neagu este al cincilea care dispare.

Trei sferturi, aşadar, din cea mai strălucită generaţie postbelică de prozatori sunt, har Domnului, în viaţă. O generaţie pe care nişte tineri imberbi au considerat-o expirată, dar care refuză să se predea. Una dintre cele mai longevive. Născut în aprilie 1932, la aproape 80 de ani, Fănuş Neagu, ultimul plecat, este şi primul prozator care a debutat. Până la mijlocul anilor '60, când îşi tipăreau ceilalţi primele cărţi, el avea deja în librării cinci culegeri de povestiri (cea dintâi, „Ningea în Bărăgan", apăruse în 1959) şi depăşise stadiul de mare promisiune. Un stil absolut personal prozatorul va impune ceva mai târziu, când se vor ivi şi primele semne de întrebare ale criticii literare.

Astăzi, multă lume leagă numele lui Fănuş Neagu de acest stil înflorit şi preţios, care a fost caracteristic, cel puţin la început, mai degrabă publicisticii sportive decât povestirilor şi, mai apoi, romanelor. Să nu uităm că Fănuş Neagu a fost, împreună cu Teodor Mazilu sau Radu Cosaşu, printre scriitorii care au dat demnitate comentariilor de sport.

„Poezia" lui Fănuş Neagu este însă nu numai o problemă de limbaj, ci şi una care ţine de locurile şi peisajele câmpiei române de răsărit, la jumătatea distanţei dintre Buzău şi Brăila, unde se abat, iarna, primele viscole şi, vara, primele arşiţe. Satul copilăriei scriitorului se cheamă chiar Bărăgan, nu departe de câmpia lui Ştefan Bănulescu la sud şi de Siretul lui Sadoveanu, la nord. Lipovean după mamă (Miroslav), Fănuş Neagu avea, când l-am întâlnit în Facultatea de Filologie din Bucureşti, eu, în anul întâi, el, în anul al patrulea, figură de rusnac blond, cu un ciuf de păr căzut pe frunte şi ochi parcă decoloraţi de soare. Direct în relaţiile personale, niciodată agresiv, a preferat mereu