Functioneaza inca destul de eficient prejudecata accesibilitatii limitate a operelor de arta. Precautiile excesive pot fi contrazise doar indraznind sa frecventam galeriile si muzeele. Vom recunoaste lucrarile valoroase, le vom "pretui" cum se cuvine, dupa cum vom sti sa ne eschivam la asalturile imposturii si ofertelor dubioase. Mitul romanului "nascut poet" pare a fi, treptat, eclipsat de un altul, al romanului-artist sau... simplu iubitor de arta. Daca ne-am lua dupa unele din scrierile recente, numai in tinuturile moldave sint pe putin doua-trei mii de artisti merituosi, vrednici de toata lauda. Numarul, se stie, nu este necesarmente un etalon al calitatii. In cazul multimilor, valoarea se distribuie imprevizibil, nedemocratic si inegal. Tocmai de aceea, ierarhiile in bransa evocata se stabilesc dupa alte criterii. Unul dintre acestea - frecvent contestat - este cel al cotei de piata, adica al grilei de tranzactionare a lucrarilor. Este pretul unui tablou, sa zicem, un indiciu al valorii sale implicite? Da el seama in privinta standardelor auctoriale? Unde situam arta care se eschiveaza intentionat convertirii in "marfa"? Dar pe cea etalata in forme seducatoare, insa voit masluite? Tot mai multi sint cei care investesc astazi sume importante in achizitia operelor de arta. Dincolo de prezenta lor decorativa, acestea sint bunuri care tezaurizeaza un anume capital. Colectionarii se inmultesc; galeriile, de asemenea. Preturile au inceput sa creasca. O Tarancuta odihnindu-se,a lui Nicolae Grigorescu, s-a vindut de curind, prin licitatie, cu 270.000 de euro. Alte trei lucrari ale aceluiasi au fost achizitionate cu sume impresionante. Nu este de mirare ca tablourile de patrimoniu sint privite astazi cu alti ochi. De pilda, cu cei lacomi de cistig ai negustorilor de profil sau ai hotilor care tind la o specializare distincta, cu parfum estetic. Ziarele din ultimele sapta