Foto: Tudor Cireş Fără hoteluri, restaurante, magazine şi vânzători, Muntele Athos e un nonsens pentru cei ce se aşteaptă să regăsească, aici, confortul vieţii de-acasă.
Prima masă pe care am luat-o la Muntele Athos n-a fost de natură să mă facă să înţeleg cum se hrănesc fraţii călugări. În chilia cu hramul Sf. Dumitru din apropiere de Karies se gătea caracatiţă şi langustă pe jar; gândul m-a dus, iniţial, la însoritele mele vacanţe în Creta, cu seri pe muzică de “lavouto” şi supeuri de tradiţie locală. Pe urmă, mi-a trecut chiar prin minte că n-ar fi rău dacă m-aş hotărî, într-o zi, să mă călugăresc. Ca şi cum caracatiţa şi langusta zilnică m-ar fi putut vindeca de frustările postcomuniste, redându-mi, ulterior, sensul veridic al vieţii!...
La nici o zi de la prima experienţă culinară, pe drumul spre Mănăstirea Iviron, l-am întâlnit pe călugărul sihastru Porfirie, care mi-a stricat toate socotelile. Pe scurt, omul acesta n-avea nimic de mâncare şi, în general, trăia dintr-un sac de cartofi şi unul de grâu pe an. Nu e bine, mi-am zis, şi am căutat alte exemple. Părintele Ilarie de la Schitul Lacu fierbea o bucată de ton decongelat, pentru că era zi de sărbătoare. La Cutlumuş, cucernicul Ioanichie făcea sarmale ca în Bucovina, de se lingeau grecii pe degete de plăcere. La Prodromu, fraţii tocmai spintecau un banc de peşti (foto sus).
Lumea călugărilor athoniţi bucătari se arată diversă şi nu era timpul pentru concluzii. De aceea, m-am gândit să-mi iau drept reper mesele de porfir ale trapezei din Vatopedu (foto jos), unde am servit un meniu impecabil, sub arcadele pictate de elevii lui Panselinos. Reper, dar nicidecum regulă de bază. Nici Vatopedu şi nici celebrul, deja, părinte Epiphanios, autorul unei cărţi de bucătărie athonita care se vinde până în peninsula scandinavică. Împreună cu sfinţia-sa am cercetat trecutul viilor sădite, întâia oar
